And All That Jazz

O faimoasă anecdotă asociată, de regulă, cu Fats Waller sau cu Louis Armstrong spune că, rugat să explice ce este jazzul, acesta ar fi răspuns: “If you have to ask, don’t mess with it.” Deși, la o primă vedere, această afirmație ar putea fi interpretată de unii ca fiind întrucâtva arogantă, refuzându-le acelora dornici să afle mai multe despre jazz șansa de a încerca să se apropie de așa-zisa elită exclusivistă a ascultătorilor profesioniști, ea este, de fapt, motivată de regula mută care stă la baza oricărui îndrumător al ascultătorului amator de jazz. Cât despre această regulă, dacă ați văzut sau ați citit Fight Club, s-ar putea ca undeva înspre finalul acestei fraze să vă aștepte un déjà-vu: jazzul nu se discută – se ascultă, iar prin se ascultă vreau să spun se simte. “If this is your first night at Fight Club, you have to fight”, zice personajul lui Palahniuk. Ei bine, la prima ta întâlnire cu jazzul, trebuie să asculți. Și nu, dacă îl auzi ca zgomot de fundal într-o cafenea nu-i același lucru, chiar dacă s-ar putea ca piesele să funcționeze, din când în când, ca un soundtrack al poveștii pe care ți-o spune omul de lângă tine. Ca să poți să înțelegi și să simți jazzul, este nevoie de ceea ce criticii numesc close listening – cu alte cuvinte, de audiții care să se bucure de atenția nestrămutată a ascultătorului. Last but not least, la fel ca în Fight Club, la care oamenii ajung să ia parte tocmai pentru că cineva a încălcat regula, s-a vorbit și s-a scris mult despre jazz – dar asta numai pentru că, înainte de toate, cei care au scris și care au vorbit au ascultat. (Fanii The Crown se vor bucura, poate, să afle că și regina era  –  și probabil încă este  – o ascultătoare avidă de jazz. În 1958, la o recepție privată în Leeds, Elizabeth chiar l-a cunoscut pe Duke Ellington, căruia i-a mărturisit că dragostea ei și a soțului său, Philip, Duce de Edinburgh pentru jazz s-a născut din colecția de viniluri a tatălui ei, regele George al VI-lea, în care se găseau numeroase înregistrări ale pieselor lui. Înduioșat de această întâlnire și de confesiunea reginei, Duke Ellington avea să mărturisească, mai târziu: “I told her that she was so inspiring and that something musical would come out of it. She said she would be listening, so I wrote the album for her.” Așa a ajuns Ellington să scrie The Queen’s Suite, păstrat, din 1998, de la moartea compozitorului, la Smithsonian Institute, în Washington. Cu excepția variantei rămase în Washington, singura copie existentă rămâne cea deținută de regină, The Queen’s Suite fiind împărtășit cu publicul doar de două ori în jumătate de secol, interpretat o singură dată de Ellington pentru Elizabeth și, a doua și ultima oară, în 2012, la Jubileul de diamant al reginei, de către Echoes of Ellington Orchestra.)

jazz
Duke Ellington Meets The Queen (Leeds, 1958) Sursa: The Telegraph

Jazzul nu s-a născut din partituri și din studii formale – Bix Beiderbecke nu a învățat niciodată să citească note pe un portativ, iar Django Reinhardt, geniu și analfabet, se semna cu un simplu X – ci din faptul că cei care au început să-l cânte știau cum să asculte muzica; Duke Ellington chiar obișnuia să spună despre el că era “the world’s greatest listener.” Bineînțeles, capacitatea de a asculta devine cu atât mai importantă, atunci când ascultătorul este, totodată, interpret, dat fiind că, mai ales în cazul nelipsitelor improvizații din jazz, cei care cântă decid încotro va merge improvizația lor individuală bazându-se pe audiția spontană a improvizațiilor celorlalți membri ai grupului. Ted Gioia, unul dintre cei importanți critici de jazz ai momentului actual, susține că o improvizație este, în esență, un fel de test Rorschach, revelând personalitatea interpretului. Mai precis, teoria lui este că, dacă ești un apropiat al unui muzician de jazz, cunoștințele tale despre acesta te vor ajuta să ghicești cum urmează să decurgă improvizația lui și, vice-versa, că ascultând improvizația unui străin, îți poți face o idee despre omul din spatele instrumentului. De aceea, printre altele, actul de a asculta jazz nu se referă doar la ascultarea notelor cântate, ci și la felul în care ele sunt interpretate. Unora dintre aceia care nu au învățat niciodată să cânte la un instrument s-ar putea ca această idee să le pară stranie, și pe bună dreptate: când apeși clapa unui pian, spre exemplu, auzi întocmai nota care corespunde acelei clape. Dar, exact așa cum poți prelungi sunetul unei note cântate la chitară făcând coarda să vibreze, poți alege felul în care să apeși clapa respectivă în funcție de feeling-ul pe care vrei să îl transmiți prin nota pe care urmează să o redai. În 1946, Richard Hadlock, critic de jazz, a reușit să îl convingă pe Sidney Bechet să îi țină o lecție de saxofon. Așteptările sale de la acest pionier al stilului New Orleans, erau, de la sine înțeles, foarte mari și tocmai de aceea Hadlock nu a știut cum să reacționeze când l-a auzit pe Bechet spunându-i: “I’m going to give you one note today. See how many ways you can play that note – growl it, smear it, flat it, sharp it, do anything you want to it. That’s how you express your feelings in this music. It’s like talking.” And he couldn’t have been more right. Jazzul este, prin excelență, o conversație: o conversație între interpreți și, totodată, o conversație între muzică și public. O altă poveste cu o întorsătură neașteptată dezvăluie importanța modului prin care interpretul alege să cânte una sau mai multe note: în timpul unei sesiuni de înregistrări din anii ’20, Zue Robenson, trombonist în band-ul lui Jelly Roll Morton, refuza să interpreteze una dintre piesele acestuia în maniera impusă de Morton, insistând să adauge câteva nuanțe personale muzicii. După un șir de replici aprinse, Morton a scos din buzunar un pistol și, fără să mai spună nimic, l-a așezat pe pian. Următoarea dată când au interpretat piesa, Robenson și-a cântat partea exact așa cum îi ceruse Morton. Poate că unii vor condamna capacitățile profesorale ale lui Bechet sau teribilismul tiranic al lui Morton, însă aceste anecdote nu fac decât să evidențieze nu relevanța sunetului propriu-zis, ci aceea a felului în care acesta călătorește până în urechile ascultătorilor.

jazz

În zilele noastre, aceia care învață să asculte și nu doar să audă și care, formându-și astfel un gust propriu pentru anumite subcategorii ale jazzului, vor să consulte și o critică obiectivă a acestui gen muzical se bucură de o sumedenie de publicații care le pot veni în ajutor. Și spun că se bucură, pentru că, după cum remarcă Gilles Mouëllic, ,,a scrie despre jazz a fost multă vreme o sarcină la fel de imposibilă ca a scrie jazzul.” Prima lucrare consacrată despre jazz, Le jazz, aparținând lui André Schaeffner, a fost publicată abia în 1926, iar primul număr al revistei Jazz Hot a apărut mai târziu, în 1935. Chiar și după aceste publicații, jazzul a continuat să fie perceput de majoritatea lumii drept pur divertisment, până în 1954, când André Hodeir scrie Hommes et problemes du jazz. De atunci, nenumărate titluri și articole au apărut în chioșcuri de ziare și librării, atât de multe încât, fără îndrumare, un amator de jazz al zilelor noastre nu ar ști de unde să înceapă. Deși sunt la ani lumină distanță de a fi citit tot ce s-a scris vreodată despre jazz, mi-am petrecut vara trecută citind despre el atât cât s-a putut, și, în urma lecturilor mele, le recomand anglofonilor să înceapă cu trei titluri care nu au fost încă traduse în România, dar disponibile în format digital: How to Listen to Jazz a lui Ted Gioia, The Jazz Tradition a lui Martin Williams și monumentala carte a aceluiași Gioia, The History of Jazz. Cât despre traducerile și publicațiile de la noi, câteva titluri mai dificil de achiziționat sunt Cartea de muzică a lui Mircea Tiberian, Istoria jazzului și a muzicii afro-americane a lui Lucien Malson, Jazzul – oameni și probleme lui André Hodeir și Jazzul clasic. Istorie si legendă a lui Constantin D. Mendea. De asemenea, le recomand cinefililor Jazz și cinema, de Gilles Mouëllic. Dacă simțiți că vă rătăciți printre termeni de specialitate și nume nefamiliare, lecturile pot fi acompaniate de Dicționarul de jazz al lui Mihai Berindei sau de acela al lui Adrian Andrieș, dar și de Glosarul termenilor de jazz al lui Johnny Bota.

Totuși, dacă nu aveți timpul sau dispoziția să ieșiți la vânătoare de cărți în anticariate, vă recomand două titluri disponibile pe cartepedia, două cărți foarte diferite, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al stilului, dar ale căror lecturi au fost, pentru mine, la fel de plăcute și de fascinante. Prima dintre acestea este Jazzul – o estetică a secolului XX, de Gilles Mouëllic. Împărțind volumul în două mari capitole, ,,Jazz” și ,,Jazzul în secolul său”, Mouëllic le spune cititorilor povestea evoluției acestui gen muzical, de la originile sale și (aproape) până în prezent. Dar cartea lui este mult mai mult decât o simplă istorie, dat fiind că, pe parcursul acestei relatări, Mouëllic face o analiză remarcabilă a motivațiilor social-politice, estetice și chiar afective din spatele schimbărilor produse în jazz de-a lungul timpului, explicând, totodată, conceptele esențiale ale teoriei muzicale care stau la baza acestui gen. Astfel, ea se adresează atât amatorilor dornici să cunoască mai multe despre istoria și estetica jazzului, cât și cunoscătorilor care au ocazia să își lămurească anumite dileme referitoare la metamorfozele expresiei muzicale în jazz. Cert este că ambele categorii de cititori se vor delecta cu lectura captivantă a volumului lui Mouëllic, care face din jazz un personaj senzual, aproape tangibil, a cărui poveste o găsiți, desigur, în paginile lucrării sale.

A doua recomandare constă în volumul O istorie a jazzului între anii 1900-2000, de Ioan Mușlea, care scrie, adesea, de parcă ar sta de vorbă cu un prieten – păstrând, totuși, termenii de specialitate, pe care îi explică, în orice caz, pentru potențialii cititori nefamiliarizați cu terminologia jazzului. Spre deosebire de Mouëllic, care nu intră în detalii referitoare la biografiile cântăreților și interpreților de jazz pe care îi menționează, Mușlea își cucerește cititorii tocmai prin aceste detalii savuroase. Așa am aflat, spre exemplu, că în 1951, Thelonious Monk a fost închis pentru câteva luni, după ce poliția a găsit droguri în mașina lui, iar el nu le-a spus că acestea îi aparțineau, de fapt, lui Bud Powell sau că Biserica Africană Ortodoxă din San Francisco îl considera pe John Coltrane o încarnare a lui Dumnezeu și că, după moartea sa, i-a și preluat numele, devenind The Coltrane Church. și, dacă țin bine minte (deși am citit informația aceasta în atâtea cărți, că mi se amestecă în cap lecturile) că, în 1969, Duke Ellington și-a sărbătorit a șaptezecea zi de naștere la Casa Albă, unde președintele Richard Nixon a dat o petrecere în cinstea lui. În 2016, Fundația Richard Nixon chiar a publicat pe YouTube un video de 15 minute din acea zi, intitulat Duke Ellington at the White House, pe care îl las curioșilor aici. Dar, revenind la cartea despre care discutam, poate mai mult decât maniera informală prin care Mușlea își desfășoară discursul, componenta volumului său care creează această intimitate între scriitor și cititor constă în nenumăratele recomandări de piese sau albume pe care autorul le oferă străinilor cu același entuziasm cu care un vechi prieten ar împărtăși unui apropiat o nouă descoperire muzicală. Am citit O istorie a jazzului între anii 1900-2000 în două trenuri – unul dintre ele mă ducea din Piatra-Neamț în Buftea, iar celălalt din Gara de Nord în Bistrița-Năsăud. Eram singură și, înainte de plecare, îmi părea că mai era o eternitate până aveam să ajung, în sfârșit, în camera Alexandrei din bistriz, însă compania rândurilor lui Mușlea și playlist-ul pe care l-am făcut, de-a lungul lecturii mele, au făcut ca cele paisprezece ore de mers cu trenul să pară mult, mult mai scurte.

jazzSora mea îmi povestea odată că, după un spectacol de păpuși pentru copii, ea și colegii ei au invitat publicul în spatele scenei, pentru a le explica celor mici cum ajung niște marionete inerte să prindă viață pe scenă. Convingerea lor că, astfel, copiii ar fi fost încântați să descopere cum funcționează o asemenea reprezentație a fost, însă, spulberată de dezamăgirea celor mici în fața șocului că personajele alături de care își petrecuseră ultima oră nu erau decât niște bucăți de lemn lipsite de viață. Câțiva dintre ei au început chiar să plângă, atunci când au înțeles că, în spatele scenei, personajul principal nu mai era decât o păpușă incapabilă să vorbească sau să trăiască aventuri de felul acelora la care ei fuseseră martori, că întreaga poveste pe care ei nu s-ar fi gândit niciodată să o pună la îndoială era, în ultimă instanță, doar o minciună îmbrăcată în costume frumoase, așezată într-o scenografie de basm și acompaniată de sunetul și de eclerajul care întregeau o lume care, deși fascinantă, nu exista în afara reprezentațiilor. Ce am învățat eu la paișpe ani din toată povestea asta este că uneori e mai bine să nu distrugi magia și să păstrezi iluzia unei realități inexistente, dar preferabile celei pe care o cunoști. De aceea, dacă ascultați jazz și nu vă interesează să înțelegeți mecanismele muzicale care generează ascultătorilor toate senzațiile acelea pe care le trăiesc, fără însă a le putea numi, ar fi poate mai bine să lăsați deoparte titlurile critice și să vă bucurați de muzică citind Spuma zilelor, de Boris Vian, în care muzica lui Duke Ellington devine un soundtrack romanesc care rotunjește pereții camerelor în care este ascultată și în care personajul principal este inventatorul pianocktail-ului, un instrument care îți prepară un cocktail cu gustul pieselor pe care le interpretezi la clapele sale. Raymond Queneau spunea despre L’Écume des jours că este ,,cel mai sfâșietor roman de dragoste din literatura contemporană” și, deși au trecut nu mai puțin de 71 de ani de când a fost publicat, tind să cred că încă merită pe deplin acest titlu. Totuși, sintagma lui Queneau îmi pare departe de a fi exhaustivă, pentru că Spuma zilelor este mult, mult mai mult decât un roman de dragoste, fie el și cel mai sfâșietor. Dar dacă aș fi în locul vostru, nu m-aș crede pe cuvânt. Spuma zilelor este romanul pe care l-am recitit de cele mai multe ori și pe care l-aș alege înainte să apuc să clipesc, dacă aș fi constrânsă să spun care este ,,cartea mea preferată.” Așa că, indiferent dacă sunteți deja iubitori ai muzicii jazz sau dacă, târâți la un concert de jazz, ați simți că pășiți pe un teren minat, vă invit să vă convingeți singuri de frumusețea romanului lui Vian și de cea a muzicii jazz, cu mărturisirea că vă invidiez pe aceia dintre voi care vă veți afla la prima lectură și la prima audiție.

P.S. Dacă ați ajuns la finalul acestui articol, meritați un premiu. Vă las, mai jos, o fotografie cu minunatul Cuvânt înainte al lui Vian la Spuma zilelor, din ediția mea subliniată, scrisă și highlightuită până la refuz, împreună cu playlist-ul pieselor menționate și ascultate în roman, ca să vă faceți o idee despre atmosfera din el, plus, ca recomandare de film, ecranizarea L’Écume des jours.

jazz

 

L’Écume des jours, A Duke Ellington Playlist by Boris Vian:
Black and Tan Fantasy
Loveless Love
Chloe
The Mood to be Wooed
Slap Happy
Blues of the Vagabond
Misty Mornin’
Blue Bubbles

 

Recomandare de film: Mood Indigo/L’écume des jours (2013) 
Regia: Michel Gondry (Eternal Sunshine of the Spotless Mind, The Science of Sleep)
Scenariul: Michel Gondry, Luc Bossi, Boris Vian (L’écume des jours)
Distibuția rolurilor principale: Romain Duris (Colin), Audrey Tautou (Chloe)

 

Bonus, prima înregistrare jazz: Original Dixieland Jass Band – Livery Stable Blues (6 februarie 1917) 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *