Interviu Dan Coman: ceea ce mă interesează cu adevărat e poezia

dan coman

[Un interviu despre Dan Coman-omul, scriitorul și, în cele din urmă, copilul. Un interviu făcut noaptea, dar gândit înainte de răsăritul soarelui, lângă o cană de cafea. Un interviu despre viața din spatele scrisului, despre lucruri mărunte și lucruri mari, adică scrisul, atât cât s-a putut, între nord și sud]

Vom începe cu o întrebare aparent banală, dar o întrebare care îi pune de multe ori pe scriitori în dificultate. Pentru că unii scriu pentru faimă sau pentru bani (cu toate că e greu să ne gândim că la noi se poate trăi din asta), iar alții efectiv pentru explorarea propriei interiorități, vine inevitabila întrebare: tu de ce scrii?

Scriu pentru că-mi place. Îmi place enorm să mă trezesc dimineața foarte devreme, să-mi fac un espresso, să mă așez la masa din bucătărie și să-mi aranjez tutunul (în stînga), caietele cu foi veline și pixurile negre (în dreapta, alături de ceașca de cafea). Geamul larg deschis, lumea din jur încă dormind, mintea începînd să funcționeze.  De la patru jumate la șapte fără un sfert, atît cît ține cu adevărat dimineața. O plăcere domoală, bine așezată, aproape ardelenească.

Mai apoi vine viața: serviciu, fotbal, cumpărături și proiecte – o alergătură continuă, dar e totul bine atîta timp cît, vreme de un fum de țigară, revine gîndul la plăcerea de dimineață și la faptul că încă mi-o mai permit.

Ai scris (și scrii) atât poezie, cât și proză. În care dintre cele două simți că te poți desfășura mai liber sau poți exprima mai mult?

Ceea ce mă interesează cu adevărat e poezia. Nici o clipă nu m-am gîndit să scriu altceva. Nu mă tentează decît forma abruptă, erotică și fragilă a acesteia.

Cărțile de proză sunt altceva.  Au pornit de la niște pariuri (toate trei sunt, de fapt, colaborări, niște experimente aproape ilizibile) – și cum pariurile au fost deja cîștigate, am renunțat definitiv să mai scriu așa ceva.

Unii scriu doar în liniște deplină, alții doar în zgomot. Tu de care parte de afli?

Pînă să apară copiii, scriam doar cînd soția mea era plecată pentru cel puțin trei ceasuri sau noaptea foarte tîrziu – și doar dacă era măcar o cameră distanță între noi. Apoi, ca-n Expulzatul lui Beckett, am tot pierdut spațiu, spațiu și liniște – și m-am trezit deodată lipsit de toate aceste posibilități (așteptam doar să mi se arunce pălăria…). E, poate, și un (alt) motiv pentru care am trecut la proză – proza poate fi abordată și dacă nu ai destul spațiu, și cu mai mulți oameni prin preajmă, intrînd și ieșind, povestind sau cerînd mereu atenție.

Dar de ceva vreme am găsit un loc foarte bun aici, în capătul bucătăriei și vin în fiecare dimineață în locul ăsta și jubilez.

Și dacă tot am vorbit de Dan Coman cel care scrie, cum e Dan Coman atunci când nu scrie?

Profesor (de la 7 jumate la 15) de educație antreprenorială într-un orășel din nord, de care s-au îndrăgostit aproape trei eleve (singurele care, zărindu-l prin oraș, nu-i spun sărumîna), poate puțin cam prea comod (brînză bună în burduf de cîine), client al magazinului alimentar de la parter (15.30-16), mort după dulciuri (bomboanele, mai ales bomboanele!), tată excesiv de protector (7- 7.30 și 16-22) și de aia destul de enervant, microbist (fan, în primul rînd, al Ligii 1), mare iubitor de somn și amor (ordinea nu contează). Nu iubește animalele (nici nu-i displac), cursele de formula 1 și serialele. Fumător.

Ne mai rămâne totuși un Dan despre care nu știm prea multe – acela în ipostaza de copil. Ce spaime aveai, ce visuri și, de ce nu, ce vise, asta dacă îți mai amintești nopțile de atunci?

Am avut o copilărie fabuloasă care s-a terminat abia pe la 30 de ani, când a murit bunica – atunci am simțit că s-a produs ruptura decisivă, că perioada aia s-a terminat pentru totdeauna. Locuiam într-un cătun la marginea lumii și visam la tot ce se poate visa – ba chiar și la cîteva lucruri în plus. Nu-mi lipsea absolut nimic pentru asta – niciodată lumea nu a părut mai mare și nu m-a entuziasmat mai mult ca atunci. Școlar mediocru, copil sălbatic levitînd pe deasupra măcrișului, trăind fără reguli într-un sat cu reguli foarte precise,  preferam să scornesc soluții SF decît să caut metode reale de rezolvare – ceea ce, e drept, fac și azi.

Dacă e să ne gândim atent la acest lucru, spațiul în care un autor scrie îl poate influența direct. Petersburgul a fost, de exemplu, pentru Dostoievski un suprapersonaj, o prezență continuă care i-a străbătut opera. Pentru tine cum este Bistrița, orașul în care trăiești și în care scrii?

Bistrița e exact ca panourile alea cu personaje din desene animate (sau cu bucătari, sau cu prinți și prințese) care au fețele decupate și unde te oprești doar ca să-ți strecori capul și să te fotografiezi. Adică ceva pe jumătate distractiv, pe jumătate trist și fără scăpare. Așa ceva n-are cum să ajungă nici supra, nici subpersonaj. Oricum, ceea ce m-a interesat ori de cîte ori am scris a fost partea întunecată a minții, adică ceva la fel de static, de arid și de violent oriunde te-ai afla.

Cum se vede lumea literară actuală prin ochii tăi de scriitor? Și întrebarea aceasta vine pentru că lumea are tendința de a vedea numai neajunsurile și de a compara, fără temei, creațiile din perioade diferite, minimizând, bineînțeles, perioada contemporană.

Cred că lumea literară actuală e așa cum a fost dintotdeauna. O nișă. Un spațiu strîmt și întunecat în care se duc măruntele lupte pentru putere. Altfel, o zonă extrem de interesantă, structurată piramidal, populată sumar și eficient. Cei mai mulți dintre noi ne aflăm la baza piramidei. N-o să ne mișcăm de aici. Nici nu e nevoie. Vom fi uitați într-o fracțiune de secundă. Pînă atunci, eu unul mă simt excelent.

Ai debutat cu volumul Anul cârtiței galbene în 2003, adică acum 13 ani, la o vârstă destul de matură, comparativ cu alți scriitori care au făcut acest pas mult mai devreme. Pentru că destui își privesc acum, după o anumită perioadă de timp, scrierile anterioare cu scepticism, alteori cu o rușine adâncă, spune-ne cum te raportezi tu la ceea ce ai scris la început și ce a existat, până la urmă, înainte de scris.

Prima întrebare (firească) pe care o aud cînd spun că nu-mi mai suport cărțile e: și atunci de ce le-ai publicat? Știu și nu știu să răspund la întrebarea asta. Pe de o parte, poate din orgoliu. Un fel de mîndrie care se duce naibii la doar cîteva zile după ce ai ținut cartea în mîini. Pe de altă parte, ceva ce n-aș numi speranță – dar altfel, acum, nu pot să-i zic. Gîndul că e posibil să te înșeli, să nu fie chiar cea mai proastă carte care există, că își va găsi cititorii ei, că nu-ți va face rău. Gîndul ăla – că poate-poate.  Nu știu, nu-mi dau seama – dar, dincolo de plăcerea de a le fi scris, vine mereu umilința de a le fi scos din sertar. Vinovăția de-a le fi publicat. Cel puțin la mine așa stau lucrurile. Nu e nici ușor, nici plăcut să duci așa ceva în spinare. Și totuși, totuși… Zilele trecute am citit versurile unui foarte tînăr poet care îmi place foarte mult, Mihnea Bâlici – și care zice așa:

tot ce scriu acum

este o reacție

la ce obișnuiam să scriu

 Asta ar fi o idee salvatoare.

IMG_8958
Dan Coman, ERG, Editura Charmides, 2012

 Dan Coman s-a nascut pe 27 iulie 1975 la Gersa, Bistrița-Năsăud. A debutat cu Anul cîrtiței galbene, Editura Timpul, Iasi, 2003. Au urmat volumele: Ghinga, Editura Vinea, Bucuresti, 2005, Dicționarul Mara, Editura Cartier, Chișinău, 2009 și ERG, Editura Charmides, 2012. În 2004 primește Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, Opera Prima, și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 obține Premiul pentru poezie acordat de Radio Romania Cultural, iar în 2011, Vilenica Crystal Prize, Slovenia. A publicat volumele de proză Irezistibil, Editura Cartea Românească, 2010, Parohia, Editura Cartea Românească, 2012 și Căsnicie, Editura Polirom, 2015. Textele sale sunt incluse în antologii din Romania, Suedia, Franța, SUA, Serbia, Ungaria, Slovenia, Canada.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *