Interviu cu Bianca Tămaș: dacă vrei să înțelegi, trebuie să privești dincolo de cuvinte.

bianca tamas

Bianca Tămaș are 23 de ani și două cărți publicate ( „Când cerul era pe sfârșite” și „Bere și pantofi cu toc”). A terminat facultatea de Jurnalism, dar i se pare că mai mult „scrie povești”, decât articole în sensul clasic al cuvântului. Pentru că în curând va publica cea de-a treia carte (a cărei nume rămâne deocamdată o surpriză) am vrut să aflăm câte ceva despre persoana din spatele scrierilor, și, desigur, un sneak peek pentru noul roman.

DISSOLVED MAGAZINE: Pentru început, spune-ne un pic despre cum a început totul pentru tine, de la ce a pornit pasiunea ta pentru scris?

BIANCA TĂMAȘ: Chiar crezi că poate cineva să spună cu adevărat unde începe o pasiune? Mai mult… o nevoie? Că în final, asta este: nevoia de a scrie. Sincer, de când mă știu am fost cu poveștile. Inițial le țineam pentru mine. Îmi imaginam lumi și personaje pe care, mai târziu, am început să le aștern pe hârtie și organizam sesiuni de lectură pentru părinții mei. Ce știu sigur, însă, este că părinții mei m-au învățat să iubesc cărțile, iar o parte din pasiunea mea se trage de aici.

D.M.: Apropo de cărți pe care le iubești, sunt cărți care te-au inspirat și te inspiră în viață?

B.T: După Micul Prinț mă ghidez în viață. Cel puțin încerc. Am observat că mergând pe principiile de acolo, sunt un om mai bun. În ceea ce privește scrisul, cu toate că am dezamăgit de multe ori cu afirmația asta, sunt îndrăgostită de autorii români. Mă regăsesc mult mai bine în ceea ce scriu ei. Marin Preda, Liviu Rebreanu, Nichita Stănescu, Radu Țuculescu, Nu cred că aș putea face un top al cărților pe care le iubesc. Fiecare a avut, la vremea ei, ceva care m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. Dar, dintre cărțile pe care le-am citit relativ recent, ecouri încă îmi răsună în suflet de la Mierla Neagră a lui Țuculescu, Cazul Magheru a lui Drumeș și Cel mai iubit dintre pământeni a lui Preda.

Cred că, până la urmă, orice carte, fie ea bună, fie ea rea, își lasă amprenta asupra celui care iubește să citească. Dar, în cazul în care cartea e bună, nu-i așa, ce senzație frumoasă e, să rămâi prins printre rânduri, mult timp după ce ai întors ultima filă?

D.M: Cum îți împaci programul între jurnalism și scrieri personale și în ce mod se influențează una pe alta?

B.T: Nu mă mai ocup de jurnalism pe cât mi-aș dori să o fac. Reușesc să mai strecor câte un articol, pe ici, pe colo. Prin intermediul presei cunosc oameni foarte faini. Oameni despre care merită să scrii în cărți, oameni de la care învăț lucruri noi, și așa, le pot da mai departe. Mi se mai întâmplă să fac documentare pentru scrisul personal și de acolo să reușesc să scot și un articol.

Aveam un profesor care, în anul I de facultate, mi-a zis să aleg între scris și jurnalism, căci nu le pot face pe amândouă. Ei bine, e greu, dar cred că am reușit să găsesc puțină armonie, chiar dacă uneori pun prea mult suflet în articole și sunt prea seacă printre rândurile mele. Eh, asta să fie cea mai mică problemă. Noroc că s-a inventat tasta ”delete” și o luăm de la capăt.

Oricum, deși am terminat Jurnalismul, nu pot spune că fac presă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult, scriu povești.

D.M.: Spune-ne câte ceva despre primele tale cărți și despre cea la care lucrezi acum.

D.M.: Când cerul era pe sfârșite a fost scrisă în perioada zbuciumată, cea a adolescenței. Cu trăirile, iubirile și dramele din perioada aceea. Apoi am publicat-o. Nu știu ce a fost în capul meu, sincer. Cred că voiam să demonstrez ceva. O fi fost un manifest, nu știu. Au trecut oricum 4-5 ani de atunci. Bere și pantofi cu toc a venit din această nevoie de a scrie și, oarecum, de a fi recunoscut scrisul. Și așa a și fost. Am început să cunosc oameni, să învăț de la ei, să îmi văd greșelile, să învăț și din ele. Ambele sunt cărți de poeme în proză. O încadrare, poate, puțin forțată. Mulți au atacat stilul. Am evoluat în ceea ce privește scrisul de la prima la a doua carte prin prisma experiențelor prin care am trecut. Iubirile neîmpărtășite s-au rărit, și locul lor a fost luat de probleme ale societății, cu care mă confrunt, aproape zi de zi. Desigur, firea romantică nu a dispărut în totalitate. Încă îi mai spun ”Te aștept la capătul infinitului, undeva pe o băncuță murdară”.

Eh… și dacă nu mai vine, măcar a meritat experiența. Sigur voi vedea câteva apusuri excepționale. Am început să conștientizez altfel moartea, atât de prezentă în micul univers al fiecărei persoane. Și deși prima carte era înțesată de metafore care ajungeau deranjante, cea de-a doua este mult mai aerisită, presărată pe ici pe colo de ironii și autoironii. Însă oricum, dacă vrei să înțelegi, trebuie să privești dincolo de cuvinte, destul de departe.

Romanul la care lucrez acum este cea mai grea chestie, ever, pentru mine. Necesită multă documentare și să mă consum sufletește. Este diferit de ceea ce am scris până acum. Sunt trei personaje principale, două pozitive, unul negativ și o duce cumva spre basm, Fata e răpită de balaur, însă, nu prințul o salvează, ci ea se salvează din ghearele lui, pentru prinț. E o poveste de dragoste cu tematică rurală, care vrea să mențină în viață obieceiuri uitate și să scoată la iveală și partea nu atât de frumoasă dintre iubirile de pe vremea bunicilor noștri.

D.M.: În afară de părinți, despre care ai spus mai sus că ți-au insuflat dragostea pentru cărți, mai există oameni care te ajută și te susțin în mod special să mergi mai departe cu scrisul?

B.T.: Ei bine, oamenii din jurul meu, în principiu, își doresc să mă citească, dar în același timp doresc și să petrecă timp cu mine, deci ne cam ciondănim aici .

Cel mai mare susținător al meu este scriitorul Radu Țuculescu, am recunoscut de fiecare dată. El mă bate tot timpul la cap, și mă ceartă când simte că nu scriu sau nu citesc. Habar nu am cum își dă seama de fiecare dată. Principalul este că el crede în mine, că vede o speranță și nu a văzut niciodată la mine scrisul ca un moft.

Desigur, sunt și părinții mei și fratele meu care îmi citesc postările de pe blog, însă nu mă bat la cap și, până acum, nu au cerut să vadă romanul în avans. Lucru care-mi dă mai multă încredere în mine.

D.M: Aud foarte des oameni zicând că „artiștii/scriitorii mor de foame”, cât adevăr este aici? Și este important pentru tine câștigul material?

B.T: Și eu aud peste tot întrebarea: ”Ai făcut ceva bani din cărțile pe care le-ai scris?”. Nu am ajuns la stadiul în care să fiu plătită să scriu. Nu știu nici dacă mi-am scos investițiile. Pentru mine este important să văd că oamenii simt ceea ce scriu eu. Însă, mi-ar plăcea cândva să pot trăi din scris. Să mă ocup doar de asta. Nu îmi doresc nimic mai mult, doar să pot scrie. Sunt cu siguranță scriitori/artiști care trăiesc din ceea ce creează și mă bucur pentru ei!

D.M: Știu din alte discuții cu tine că noul tău roman are la bază chiar povestea de dragoste dintre bunicii tăi și, în general, pare foarte personal tot ce scrii. Îți este greu să atingi astfel de subiecte?

B.T: Nu tot ce scriu este despre mine. Sunt multe povești pe care le aud și îmi este ușor să empatizez cu cei din jurul meu, făcând astfel textele personale. Nu mereu este ușor. Am atâtea texte scrise printre lacrimi, de nici nu aș putea să le enumăr. Unele publicate sau postate pe blog, altele ascunse prin caiete sau prin ceva folder în laptop. Uneori scriu atunci când se întâmplă, alteori scriu când îmi amintesc. Nu pot să scriu prea personal atunci când nu mai simt nimic pentru subiectul respectiv. Nu analizez prea des la rece ceea ce scriu. Nu are sens. Totul merge mai lin când rănile sau zâmbetele sunt proaspete.

pe Bianca o găsiți aici .

 

 

 

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *