Interviu cu Eva Precub, o copilă în trup de femeie

 

eva precub


urcăm încet din sud spre vest pentru a găsi însăși viața, limbajul cel mai aproape de esenţa trăirilor, adică poezia. și nu vorbim de orice fel de poezie. în cazul evei precub aceasta e ca mersul pe cioburi în vis – un vis din care te trezești transpirat și te uiți dacă îți sângerează sau nu tălpile. un interviu în care ne-am apropiat de viață, de poezie și de eva în toate ipostazele ei – de la copil, la femeie fericită.


Pentru cei care nu te cunosc și nu te-au citit până acum: cine este Eva Precub?

Eva Precub este o copilă în trup de femeie. Un omuleţ iremediabil legat de copilărie, dar care caută mereu să crească, să se dezvolte, până în momentul în care își va simţi aripile crescându-i sub piele.

Un scurt vers al Svetlanei Cârstean sună așa: când sunt fericită nu scriu. De ce se naște totuși poezia din viață și, în același timp, e îngrădită (uneori suspendată) de ea?

Iubesc acest vers şi prima dată când l-am citit m-a lovit autenticitatea sa, care mi se aplică mai mult decât aș vrea. Dar poezia este însăși viaţa, cel puţin aşa o percep, la fel ca multe alte persoane pe care le-am întrebat de-a lungul timpului ce înseamnă. Este limbajul cel mai aproape de esenţă al trăirilor, cel mai simplu și pur, dacă îmi permiţi. E drept că uneori este sufocată în haine care nu o mai încap, care o îngrădesc, care o sufocă, făcând-o parcă mai nemiloasă și mai greu de digerat. Însă își găsește și își va găsi mereu locul, spaţiul de desfășurare; atâta timp cât viaţa există, are de unde să izvorască şi unde să se întoarcă.

Ultimul tău volum de poezie, ”unde luna acoperă țărâna”, a fost publicat în 2014, acum doi ani. Vine inevitabila întrebare: ce urmează? (cu speranța că fericirea nu te-a împiedicat din a scrie).

Urmează un volum de… proză. Nu îndrăznesc să îi spun “roman”, nu știu ce va ieși. Am păstrat unul dintre personajele poeziilor mele, dezvoltându-i povestea. Scriu și rescriu la el de mult timp și mereu mă nemulţumeşte ceva și mă lupt cu personajele iar și iar, până ajungem la o înţelegere. Însă promit că, deși proză, va fi foarte poetică. Cu zahăr și întuneric, așa, ca o cafea bună. Cititorii care mă îndrăgesc nu vor simţi lipsa Evei – poeta. Cu un strop de noroc, sper că va fi (cât se poate de) pregătit pentru ochii altora în această toamnă.

Ce crezi că e mai dureros: să renunți tu la scris sau să renunțe scrisul la tine?

Când scrisul renunţă să-ţi mai ofere tihna de care are mintea nevoie. Un om care iubește să scrie (pentru sine sau pentru un public) sau căruia îi este necesar să o facă, pentru acea eliberare pe care o implică, nu renunţă niciodată cu adevărat să scrie. Însă scriitura își poate trăda “stăpânul” și poate renunţa la sine.

Poezia ta e oarecum fragmentară, e ca mersul pe cioburi în vis – un vis din care te trezești transpirat și te uiți dacă îți sângerează sau nu tălpile. Spune-ne dacă în spatele scrisului se află spaime proprii, vise obsedante sau încremeniri.

Tot ce încerc să fac prin poeziile mele este să-mi adorm fricile, obsesiile, coșmarurile născute din realitate, tot ce m-a îmbolnăvit prea mult timp. Uneori mă ajută, alteori mi se întorc întreit, ca un blestem. Dar punându-le pe hârtie, toate aceste elemente ale vieţii mele care nu îmi dau pace par mai mici și mai ușor de controlat. Devin mai echilibrată și mai calmă după ce scriu, revin mai împăcată în lumea reală. Şi toate fragmentele astea de neliniști încep să se sudeze cumva între ele și eu mă simt mai întreagă.

Sunt scriitori care se întorc adesea în copilărie, la puținele amintiri pe care le mai au și încearcă, atât cât pot, să le strângă într-un ghem de cuvinte. Copilăria ta cum a fost și, mai ales, este ea ascunsă printre versurile tale?

Ooo, copilăria mea a fost minunată. Am fost un copil cuminte, retras, lucru care m-a afectat într-o mare măsură, nefiind foarte în largul meu printre oameni nici acum. Ai mei au fost niște părinţi frumoși. Încă sunt. Le duc dorul în fiecare zi. Am știut să rămân cu ce a fost mai frumos din anii aceia de demult și am păstrat toate amintirile ca pe niște comori de care nu mă poate priva nimeni. Copila – Deia – mă mai trage de mânecă și astăzi, rugându-mă să nu o uit. Și își face loc, vrând-nevrând, în toate locurile senine din poeziile mele. Nu sunt multe, dar acolo stă Deia pitită.

Câte ipostaze ale Evei au existat în cele trei volume publicate și câte au mai rămas în prezent?

Eva – copilul (fericit, Deia, sau rănit, Judith), Eva – adolescenta îndoliată, Eva – femeia care învaţă să-și închidă rănile și Eva – femeia treptat tot mai fericită care a găsit Omul alături de care îndrăznește să crească. Toate sunt în mine, ele mă fac om întreg. Cu siguranţă nu vor dispărea decât odată cu mine.

Extemporal literar:

-Ultima carte citită?

“Howl și alte poeme”Allen Ginsberg (Polirom, 2010)

-Dacă ți s-ar da o zi pe care să o petreci cu un scriitor, care ar fi acela? 

Sylvia. Din 100 de motive.

– Orașul pentru care ai părăsi definitiv Clujul?

Praga – locul în care m-am simţit acasă de la primul pas și unde m-aș întoarce în orice moment.

– Cea mai mare spaimă?

De a-mi pierde amintirile. Nu avem nimic mai preţios.

– O carte pe care ai reciti-o la nesfârșit?

“Inimi cicatrizate” de Max Blecher – poate pentru că o parte atât de însemnată a vieţii mele m-am citit în ea. “Există momente când ești „mai puțin decât tine însuți” și mai puțin decât orice”…

– În care zi din copilăria ta te-ai întoarce?

Într-o zi oarecare de când aveam în jur de patru ani și m-au luat ai mei cu ei la piaţă, la cumpărături. Şi mi-au cumpărat ciocolată și erau tineri, frumoși și întorceau capete. Atât de ușor e să faci un copil fericit și mândru.

– Primul vers care îți vine în minte?

”O să am o pagină albă, / O să am o / Poezie / Sănătoasă, o / Să o vindec, o să / O lepăd de // Sine.” (Medeea Iancu, din ”Cîntarea care a biruit toate cîntările” – 2015).

-Dacă ar fi să iei viața de la capăt, ai mai scrie?

Fără îndoială.

eva-precub-aici-nu-mai-locuieste-nimeni-cop1-3d-smallunde-luna-acopera-tarana

Eva Precub, născută în 1986 în Fălticeni, a absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Teatru și Televiziune (secția teatrologie), în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A debutat în 2010 și a publicat: aici nu mai locuiește nimeni, dacă ți se face teamă de întuneric (2012), unde luna acoperă țărâna (2014).

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *