Interviu cu Teodor Dună. Memoria are vocația nefericirii

Teodor Dună

ce îți mai rămâne să îl întrebi pe cel care scrie? prea puține, ar spune unii. prea multe, aș spune eu acum.
în genere, ne interesează un scriitor mai întâi prin ceea ce scrie. după aceea mai vedem cine este cel care scrie. și, de cele mai multe ori, cel care scrie nu seamănă deloc cu cel care trăiește. așa că sunteți față în față cu un poet care răspunde nu la întrebările mele, ci la întrebările unor scriitori. întrebări peste care putea să treacă ușor, dând pagina, sau să zăbovească o clipă. aici Teodor Dună a fost rugat să se oprească. și s-a oprit.

1 Bună dimineața! Cum ți-a fost somnul?(Michael Cunningham,Orele)

A fost o încercare eșuată de a îndepărta zgomotele din capul meu. De o vreme, creierul meu de dimineață are prostul obicei de a se gândi singur la ceva foarte fix. Așa că încerc să-mi educ gândurile să tacă, să opresc niște ciudate invazii, niște imagini absurde care stau înfipte ca niște unghii între ochi și pleoape. Fiecare noapte aduce și un mic ritual pedagogic. Începe așa: „te rog, nu mai visa că nu poți dormi, te rog, nu mai visa decât ceea ce seamănă cu visele”.

  1. Ce să faci acasă de unul singur?  (Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu)

Dau cu ojă obiectele care, dintr-un motiv sau altul, nu se mai recunosc, desenez omuleți cu mâinile ridicate pe ușă, pe pereți, am grijă de un elefant pitic albastru (îi dau să mănânce pricomigdale, îl plimb noaptea în jurul blocului, îi spun povești despre vidre, îi place lui să audă povești de felul ăsta, îl adorm) și apoi mă gândesc în exact ordinea asta la memoria infernală a lucrurilor care nu s-au întâmplat, la faptul că prăbușirea mea creează un nou abis, la sistemul armoniei prestabilite, la irumperea celui mai cinic haos în geometriile divine ale trupului, la circulația periferică a obiectelor, la faptul că e absurd ca morții să nu fie nicăieri și e imposibil ca ei să nu fie undeva (o parte din gândurile mele necesită mereu ghilimele). Apoi mă obosesc gândurile altora și mă gândesc doar la ceea ce văd: un perete alb, o scamă, sfârșitul unei pânze de păianjen și alte lucruri de felul ăsta.

  1. Ce shii? Și de ce shii?  (Gellu Naum, Zenobia)

Niciodată nu am știut că scriu. Sau nu am vrut să știu asta. Pesemne, nu mă va crede nimeni.

  1. Ce taină ai să-mi dezvălui?  (Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu)

Sunt tătar.

Ca să bemolez caracterul absolut șocant al afirmației de mai sus voi „dezvălui” nu doar că tatăl meu s-a născut în satul teleormănean Tătărăști, dar că am și un mic semn pe corp care mă plasează în directa descendență a lui Ginghis Han – după ce am aflat de aceste rădăcini, mi-am recitit poezia într-o altă cheie: e o metaforă a deteritorializării și o tentativă de a-l transforma pe Altul în Celălalt J.

  1.  Remușcările! La ce servesc? (Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată)

La nimic. Dacă dinții sunt foarte ascuțiți și tehnica exersată, remușcarea e inutilă.

  1. Viața însăși nu este decât un film de cinema care își deapănă episoadele din leagăn până în mormânt. Unde sunt acum scenele trecute – le poți prinde? Unde sunt cele ce urmează să vină – le poți apuca? (Paul Brunton, India secretă)

Încerc să mă conving că nu există gândirea despre timp. Sau că a gândi despre timp e fie inutil, fie nefast pentru cel care încearcă să trăiască într-un orizont al vieții. În legătură cu trecutul, cred avea dreptate Matei Călinescu atunci când a scris într-un poem inedit că până și „trecutul trece, trece, trece fără urmă”. În cea mai mare parte a timpului sunt o ființă fără memorie – sau încerc să înlătur paraliziile psihice și afective pe care un trecut „prea” viu le declanșează. Însă apar și unele momente când pur și simplu nu pot opri fluxul unui trecut, care, de cele mai multe ori, doar luminos nu poate fi numit.

În orice caz, memoria are vocația nefericirii. Lucrurile frumoase și minunate și magice dispar din noi primele, ca ochii oamenilor după ce mor. Pentru că doar așa putem supraviețui frumuseții. A încerca să le conservi înseamnă să respiri ani în șir aerul înmiresmat dintr-o cameră fără uși și fără ferestre. Doar același aer. A uita e ca o tentativă de evadare din cea mai minunată închisoare. E o reacție firească și atât de umană de a lupta, prin uitare, împotriva anxietății frumuseții.

  1. Copil, dimineți, casa părintească – Îți mai amintești aroma lor dulce? (Malcolm Lowry, Sub vulcan)

Bazinul ruginit în care strângeam apă de ploaie pentru părul nostru, podul plin cu haine rupte, fotografii vechi și lucruri stranii, felul acela erotic de a înțelege, prin mângâiere, obiectele, obiceiul de iarnă de a merge pe un lac înghețat cu bunicul pentru a culege măceșe, cicatricea de la 3 ani, plăcerea mea de a mă ascunde, nucul în care nu am avut niciodată curajul să urc, povestea mamei despre copilul cu inima de piatră, discurile de pick-up ascultate de sute de ori, emisiunea „noapte bună, copii”, sunetele hipnotice ale mașinii de scris a tatălui, mesele de sâmbătă după-amiaza, cu 10 sau 14 unchi, mătuși, verișori, în care se râdea, se cânta, toți tineri și vii, apoi îmbătrânirile, cimentul care a acoperit pământul, disparițiile, și apoi sentimentul meu de vinovăție că îi pierd din mine, că nu pot opri nimic, că nu-i pot face să rămână.

  1.  Dar moartea? Unde este? (Lev N. Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici)

Mi-e rușine să răspund la întrebarea asta.

Dar pentru că locuiesc la câțiva metri de un cimitir, am scris mai demult un mic text care ar putea înlocui pudibonderia mea provocată de subiecte thanatice:

este o zi veselă și însorită. morții din «izvorul nou» au ieșit la plajă, își ung oasele unii altora cu ulei protector – pentru că un mort frumos și elegant are întotdeauna osemintele albe și netede. asfaltul s-a topit. străzile sunt tot atâtea râuri. copiii înoată, joacă volei. în loc de minge este un câine costeliv. o barcă trece pe lângă ei. doi bărbați ridică năvodul plin de pești de zgură. câțiva bătrânei își arată unul altuia pluta perfectă.

câinele e aruncat prea sus, ajunge pe burta unui bătrânel îngăduitor. zâmbind, bătrânelul îl aruncă înapoi copiilor. copiii mulțumesc cuviincios, apoi își continuă jocul. morții stau sub cruci ca sub umbrele de soare. sorb lumina cu paiul.

  1. Doar un temei: iubirea. Cum poate asta să ducă la ceva greșit? (Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii)

Iubirea nu duce niciodată la greșeală. Poate duce la eșec, la scenariul în care viața sufocă și îngroapă miracolul și metafizica acestui sentiment, însă niciodată o iubire nu se va dovedi greșită.

Pentru că transcende și morala, și etica, întemeind o mică religie – a fericirii.

Pentru că atunci când iubește într-adevăr, omul poate fi și sublim, și uman. Și doar în acest caz sublimul nu se opune „omenescului”.

Pentru că iubirea nu cunoaște dispariția, ci doar avataruri ale modului în care își exprimă existența. E ca o ființă căreia îi e imposibil să moară, însă poate dormi zeci de ani.

Pasiunile, sentimentele chiar foarte puternice care sunt numite ca fiind „iubire”, inventarea unui „jumătăți” ca un surogat al fricii de singurătate etc. pot duce la „ceva greșit”. Vreau să spun că dacă ajungi să iubești un om, nu ai cum să nu-l iubești mereu, chiar dacă viețile celor doi se pot înstrăina.

Poate singura modalitate de a deosebi iubirea de celelalte sentimente care sunt numite cu același cuvânt e de a nu-i simți niciodată sfârșitul. Iubirea nu cunoaște timpul trecut, chiar și atunci când viața înfrânge acea iubire. Devine un prezent insesizabil poate, imperceptibil, dar un prezent continuu. Știu, e o perspectivă utopică, naivă și romantică. Însă cred în ea.

Concluzia, însă, e mereu alta: a trăi pare cel mai logic lucru posibil.

viul-teodor-duna-149227-tileimg_5549

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *