Jocuri de oglinzi cu Julian Barnes

julian barnes
© ilustrație de Ingrid Enache

Un joc de oglinzi – metaforic, aceasta ar fi o posibilă variantă care să cuprindă esența celor două cărți ale lui Julian Barnes, Talking It Over (tradusă, la noi, cu titlul Trois) și Love etc.

Prima dintre ele apărea în 1991, iar următoarea, nouă ani mai târziu, în 2000, continuând să spună povestea pe care Julian Barnes alesese să o lase deschisă în Talking It Over. Cărțile prezintă supralicitatul model tematic al triunghiului amoros, cu toate căile întortocheate în care se pot pierde sau ascunde trei oameni care încearcă să înțeleagă ceva despre ei și despre propriile lor vieți, fiind, în același timp, și inspirați, dar și acuzați de dragostea pe care și-o poartă.

Așadar, pare că Julian Barnes nu a știut să mizeze pe o temă altfel decât telenovelistică. Citind cărțile, însă, ajungem la alte concluzii. Barnes își focalizează interesul nu neapărat pe alegerea temei, aceasta fiind lăsată pe un loc secundar, dar pe tehnicile de construcție ale firului narativ. Fiecare capitol prezintă câte o bucată din întregul poveștii, privită din mai multe perspective, prezentată de personaje diferite: Stuart, Gillian – soția lui Stuart –, Oliver etc. Avem, astfel, un obiect, o intrigă pusă, să zicem, în mijlocul unei camere cu multe oglinzi, iar niciuna dintre aceste oglinzi nu reflectă aceeași imagine.

Personajele par a fi la un interogatoriu, răspunzând la niște întrebări pe care ni le putem doar imagina, uneori, întrucât ele nu sunt puse niciodată, propriu-zis. Cine întreabă, totuși? Uneori ești aproape sigur că personajele îi vorbesc cititorului, încercând, prin declarațiile lor, bine dozate cu cinism și mult umor negru, să îl câștige de partea fiecăruia dintre ele, însă tocmai această posibilă perspectivă, ca discursurile personajelor să fie monologuri adresate cititorului, complică și mai mult viziunea asupra cărții. Tu, cititorul, ești aproape sigur că știi cine e Stuart, că îi înțelegi motivațiile de a fi făcut diferite lucruri și că, la rândul tău, pus fiind într-o situație similară, ai face la fel. Dar vine Oliver și, fiind un personaj căruia autorul i-a dat abilități oratorice și un limbaj elevat, de absolvent al unora dintre cele mai prestigioase școli englezești, te convinge că adevărul nu este cel spus de Stuart, ci că îți va spune el cum stau, de fapt, lucrurile. Se schimbă astfel centrul de interes al cititorului dinspre Stuart spre Oliver, însă, nu pentru multă vreme, pentru că apare și Gillian, răstoarnă toate scenariile anterioare și oferă unul nou, cu puternice influențe artistice, pentru că ea este un restaurator de tablouri și așa vede și viața, ca pe un tablou căruia trebuie să îi curețe, strat după strat, toate surplusurile inutile, pentru a ajunge la esență.

Însă, varianta ca discursurile personajelor să fie adresate deliberat unui cititor nu este singura. Poate fi vorba și despre personaje care pare că au discuții pe canapeaua unui terapeut, care dau declarații în fața unui investigator de la o secție de poliție, urmărind un set de reguli pe care nu îl divulgă propriu-zis, însă se raportează la el aluziv (ex.: ele nu au voie să vorbească între ele, deși fiecare știe declarația dată de ceilalți) sau care poartă monologuri interioare. Multitudinea de perspective dă farmecul textului și, cu siguranță, se poate spune că Julian Barnes a știut, de la început, să aleagă din multele posibilități, acele ingrediente care să dea cărților un caracter inovator și autentic.

Pluralitatea perspectivelor de a fi privită intriga cărților duce, însă, și într-o altă direcție, mult mai profundă, de analiză: problematica identității. Cine este Stuart, când ai la dispoziție câteva caracterizări, toate bine construite și logice, dar care se demontează reciproc? Este Gillian cine spune ea că este sau cine spune Oliver că este? Dar cine este Oliver, dacă cititorul are acces la o serie de posibile răspunsuri, care se resping vehement între ele? Și, în final, cine mai este cititorul, dacă simte să se încreadă în fiecăre discurs, unul după altul, discreditându-l pe cel de dinainte? Cum poate acesta să-i ofere credibilitate lui Stuart descris de Stuart, ca apoi, câteva pagini mai târziu, să retracteze și să fie de partea viziunii lui Oliver despre Stuart?

De asemenea, cărțile urmăresc să concretizeze ideea de metamorfozare a individului, ca urmare a factorilor interni sau externi cu care ia contact, astfel că, deși nu avem o părere precisă despre oricare dintre personaje, totuși, putem observa cum aceștia se modifică. Uneori o recunosc chiar ei, alteori se simte prezența, deși bine camuflată în subtext, a naratorului, a creatorului acestor personaje, care oferă indiciile necesare pentru ca cititorul să nu ocolească adevărul. Stuart de la începutul primei cărți nu mai este același Stuart de la începutul celei de-a doua sau de la sfârșitul ei. La fel se poate spune și despre celelalte personaje. Vedem, așadar, că, pe de o parte, factorii externi, precum trecerea timpului sau eșecurile în carieră, și, pe de altă parte, cei interni, ca procesele de conștiință sau depresiile, lucrează împreună la remodelarea, de-a lungul vieții, a individului. Este conturat, în aceste cărți, un parcurs fluctuant, cu deconstruiri și reconstruiri, lungi și sinuoase, menit să concretizeze un adevăr de necontestat, acela că omul, indiferent de voința sa, este prizonierul unui proces natural care duce la schimbarea sa continuă.

De altfel, finalul cărții a doua trimite cititorul la înțelegerea mai concretă și, în același timp, mai profundă, a acestui adevăr: suntem victimele propriilor noastre vieți, trebuie să acceptăm ca lucrurile să fie sau să nu fie, să ne afecteze sau nu, să ne modifice sau nu.

După un divorț, o a doua căsătorie concretizată într-un mariaj de mai bine de zece ani și doi copii, finalul celei de-a doua cărți ne prezintă o Gillian care, într-un moment în care a călcat strâmb, este pusă în fața faptului de a fi însărcinată pentru a treia oară, dar, de această dată cu copilul primului ei soț. Nu știm ce se va întâmpla, nu știm care va fi punctul final al familiei și al cercului vicios, însă avem un discurs final, acela al mamei lui Gillian, care de-a lungul celor două cărți, pare să concretizeze vocea înțelepciunii, dobândite odată cu senectutea. Discursul ei nu conchide nimic, însă, cred eu, dă cheia de înțelegere a acestor cărți, aceea că, până la urmă, nu ceea ce se întâmplă contează, ci, mai degrabă, cine suntem noi în fața lucrurilor care ni se întâmplă; tot el reduce totul la singura certitudine de care este capabil omul – moartea:

„Mme Wyatt: Nu mă întrebați nimic. Ceva are să se întâmple. Sau nimic. Și pe urmă, unul după altul, într-o perioadă de timp îndelungată, o să murim cu toții. S-ar putea că dumneavoastră o să muriți primii, desigur. În ce mă privește, am să aștept. Să se întâmple ceva. Sau să nu se întâmple nimic.”

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *