2018 – anul renașterii EP-urilor

Se vorbește din ce în ce mai mult de o amalgamare a formatelor în care muzica ajunge la urechile noastre, prin urmare tot mai mulți artiști lansează proiecte, colecții, mixtape-uri, și desigur EP-uri spre a se depărta de expresia limitantă a unui album. E ciudat totuși că mă refer la un album ca la un format limitant, când ai mult mai mult spațiu la dispoziție pe care să-l umpli cu idei și sunete. Am simțit însă depărtarea de modelul oarecum tradițional al compilației riguroase, coerente, cu stil uniform și succesiune/progresie logică. Pe de o parte, cele mai discutate lansări ale anului iau forma albumului scurt, de 20 de minute, care nu duc lipsa unui concept, dar pe care îl execută repede și la obiect. Pe de altă parte, artiștii se feresc să-și categorisească materialele drept EP-uri pe platformele de streaming, din cauză că sunt promovate mult mai puțin de algoritmul acestora.

Se vorbește din ce în ce mai mult de o amalgamare a formatelor în care muzica ajunge la urechile noastre, prin urmare tot mai mulți artiști lansează proiecte, colecții, mixtape-uri, și desigur EP-uri spre a se depărta de expresia limitantă a unui album. E ciudat totuși că mă refer la un album ca la un format limitant, când ai mult mai mult spațiu la dispoziție pe care să-l umpli cu idei și sunete. Am simțit însă depărtarea de modelul oarecum tradițional al compilației riguroase, coerente, cu stil uniform și succesiune/progresie logică. Pe de o parte, cele mai discutate lansări ale anului iau forma albumului scurt, de 20 de minute, care nu duc lipsa unui concept, dar pe care îl execută repede și la obiect. Pe de altă parte, artiștii se feresc să-și categorisească materialele drept EP-uri pe platformele de streaming, din cauză că sunt promovate mult mai puțin de algoritmul acestora.

Cu toate astea, opinia generală este că EP-ul prosperă în haos, în experimentare. Iar anul 2018 n-a dus lipsă de haos, și iată că nici de experimente scurte cât o călătorie cu autobuzul, dintre care am să le prezint pe cele mai reușite – după părerea mea și într-o ordine aleatorie.

ep
ep

Spector – Ex-Directory și Reloaded

All the sad young men sunt încă triști, dar au crescut considerabil în plan artistic în cei trei ani de la ultimul album. Ex-Directory a fost lansat la începutul anului și mi-a devenit rapid o piesă de rezistență în playlistul 2018, datorită comentariilor sensibile și ascuțite împachetate în energia indie-rock caracteristică, dar vizibil mai matură. Iar în timp ce scriam lista asta a avut loc lansarea surpriză a unui al doilea EP, Reloaded, unde băieții din Londra se depărtează în continuare de guitar-driven indie pentru a experimenta în special cu bass și synth, într-o direcție care este cu siguranță de urmărit.

ep

Stella Donnelly – Thrush Metal

Thrush Metal e materialul de debut al tinerei australience ( care-i treaba cu Australia și muzica bună? ) în care strălucește cu desăvârșire doar cu propria chitară, acustică sau electrică după caz. Și fix prin simplitatea instrumentalului reușește să-și scoată în evidență atât de frumos vocea și emoțiile. La anul va porni într-un turneu cu full band, care sunt sigură că-i vor amplifica ecourile feministe și vor ajunge, triumfante, la cât mai multă lume.

ep

boygenius – boygenius

Tot din cadrul tinerelor talente promițătoare se ridică și supergrupul boygenius, alcătuit din trei voci feminine de excepție – Phoebe Bridgers, Julien Baker și Lucy Dacus. Aducând un suflu nou asupra inspirației folk, cele trei se lansează într-un tur de forță liric și un echilibru vocal neașteptat, de parcă ar fi fost făcute una pentru cealaltă. Așadar, așteptăm cu nerăbdare vești noi din partea proiectului boygenius.

ep

Nine Inch Nails – Bad Witch

Trebuie să recunosc că nu prea am experiență cu discografia stufoasă Nine Inch Nails, dar mă bucur că mi-am început incursiunea în muzica lor prin acest material. Dacă pentru mine e un început, Bad Witch este de fapt finalul unei trilogii de EP-uri începută în 2016 care împinge și mai mult limitele ideii de rock industrial care i-a consacrat. Deși încă sub vălul unei angoase violente și distorsionate, demonstrează aici că they got ahead of themselves.

ep

HMLTD – Hate Music Last Time Delete

Într-o notă oarecum similară sunt HMLTD, o nouă apariție intrigantă, care concertează în prezent alături de Nine Inch Nails. Urmează, deci, aceeași tendință de a aborda sunete violente, pe care o completează cu o dimensiune vizuală ( atât la nivelul clipurilor, cât și al înfățișării membrilor ) la fel de intensă, și foarte captivantă. Iar vocea solistului se strecoară foarte bine printre toate ideile cu care jonglează, și îmi aduce aminte de teatralitatea musical-urilor.

ep

Conan Gray – Sunset Season

L-am găsit pe Youtube în urma clipurilor în care desena, am rămas pentru cele în care cânta – pentru că era ceva atât de sincer și de sensibil în vocea care cânta cu aceeași pasiune cover-urile acustice Lorde și propriile compoziții. Între timp, câteva dintre aceste compoziții personale și-au găsit locul într-un EP de debut extrem de bine produs, care scoate în evidență ritmuri nostalgice de pop, armonii vocale dulci și o nouă perspectivă asupra poveștii ( neîmplinite ) de iubire.

ep

Hozier – Nina Cried Power

Hozier nu are cum să te lase indiferent – fie prin versurile analitice și pline de semnificații, fie prin instrumentație, monumentală în simplitatea ei, fie prin notele grave și sensibile din vocea sa, el reușește să-și creeze și în acest EP propria zonă în care să aducă ascultătorul. Și o face în forță, întocmai cum sugerează titlul și prima piesă, o odă adusă Ninei Simone și cântecelor de protest.

ep

Vince Staples – FM!

Din zona rap-ului se ridică victorios materialul lui Vince Staples care, deși nu beneficiază de aceeași atenție precum albumele sale, reprezintă întocmai calitățile unui EP de succes – are cântece scurte, de impact, încearcă ceva nou și nici nu duce lipsă de featurings. Elementul surpriză, care îi dă de fapt caracterul jucăuș, este conceptul de stație radio, la care Staples și invitații săi contribuie doar cu muzica dintre emisiuni, talk-shows și reclame.

ep

Protomartyr – Consolation

Pe Protomartyr mereu i-am asemănat cu sentimentul terorii existențiale, și asta se datorează în mare parte instrumentalului rece, deranjant și zgomotos și cuvintelor aproape trântite între acorduri, de parcă nici solistul nu-și mai suportă propriile gânduri. De data asta, post-punk-ul abraziv este completat de vocea mai dulce a lui Kelley Deal. Din eforturile lor iese și single-ul Wheel of Fortune, cu siguranță bijuteria coroanei, o capodoperă lirică, vizuală și muzicală.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *