We are like love songs sau, mai pe scurt, WALLS

Despre Kings of Leon, cel mai mult s-a auzit în România prin anul 2008, odată cu apariția celui de-al patrulea album al formației, Only by the Night, pentru care aceasta a primit cele mai multe premii și critici pozitive de până atunci, ocupând, în același an, locul al treilea în clasamentul celor mai bine vândute albume din Marea Britanie și locul întâi în Australia.

Era, cred, prin 2012 (sau cam așa ceva) când am aflat cum stă treaba cu ei. Sex on fire și Use somebody erau atunci de mult timp cunoscute și devenite hituri nelipsite de la toate petrecerile, auzindu-se mai peste tot – la radio, în autobuz, prin magazine sau localuri. Nu știam cine cântă, dar nici nu m-am preocupat prea mult să aflu. Eram prea absorbită să trăiesc trup și suflet melodiile astea, oriunde m-aș fi aflat, încât, numai gândul că le-aș fi putut asculta singură, acasă, între cei patru pereți unde nu se întâmpla nimic special, mă înspăimânta într-un fel. Peste câteva luni, însă, prietena mea cea mai bună, al cărei telefon rămânea mereu fără baterie tocmai când simțeam nevoia să ascultăm câte ceva, mi-a luat cardul din telefon și l-a umplut cu destul de multă muzică „nouă”, printre care și KoL, ale căror albume am început apoi să le ascult într-o frenezie. Și care mi-au rămas dragi multă vreme.

De atunci, formația americană a mai scos alte trei albume, Come around Sundown (2010), Mechanical Bull (2013) și, cel din urmă, Walls, anul acesta, pe 14 octombrie. E de la sine înțeles faptul că am așteptat, cu sufletul la gură, apariția acestui al șaptelea album, ca, de altfel, toți fanii KoL, iar așteptarea a devenit din ce în ce mai insuportabilă cu cât se apropia data oficială a lansării albumului, cu cât, pe pagina de facebook, tot apăreau teasere din viitorul album și, totodată, cu apariția primelor melodii pe youtube, Waste a moment și Walls – pe care am avut-o pe repeat toată seara zilei de 21 septembrie și trei zile după, ca-n povești, și, despre care, tot în seara respectivă am scris în jurnal.

*insert journal file here*

* E 21 septembrie. Stau rezemată de perete. Ascult și scriu. N-am mai avut atâtea emoții de la primul sărut. Tot ce aud e when the walls come down. Și-mi vine în minte o imagine cu mine întinsă pe pat, ascultând Walls și privind tavanul cum se apropie de mine, gata să mă zdrobească în scurt timp, să mă facă una cu lenjeria dungată a patului meu și din mine să nu mai rămână decât the western girl with eastern eyes, împrăștiată prin tot patul. Pentru că Walls te sufocă. Dar o face într-un mod plăcut. E o melodie despre cei care renunță la persoana iubită pentru că If you know what’s right, then you’ll walk away… Nu contează dacă ești sau nu îndrăgostit, pentru că Walls o să trezească în tine o serie de sentimente total diferite de ce ai mai simțit până acum, din ce în ce mai intense, cu fiecare replay dat melodiei. Walls o să te facă să te întrebi Cum ar fi fost dacă…? O să te zdruncine al naibii, but now there’s nothing in the way… doar imaginea lui Caleb Followill, care-ți rămâne blocată în cap, imediat după ce se termină melodia. *

Așa că, după întreaga feerie provocată de ingurgitarea melodiilor ăstora, care-mi aminteau într-un fel de Sex on fire, Use somebody & Revelry, albumul ar fi trebuit să se înscrie printre cele mai bune ale lor, după părerea mea. Însă, odată cu apariția sa propriu-zisă, ascultând toate melodiile, una după alta, îți dai seama că nici măcar acest al șaptelea album nu a adus vreo schimbare în ceea ce privește sunetul, cel puțin, înscriindu-se pe aceeași linie ca până acum: același tipar cu o tonalitate joasă la început, care crește și atinge intensitatea maximă odată cu refrenul, pentru ca apoi să scadă din nou.

Albumul însumează zece melodii (Waste a moment, Reverend, Around the World, Find me, Over, Muchacho, Conversation Piece, Eyes on you, Wild și Walls), situate în jurul aceluiași motiv central – al zidurilor, valorizat, însă, complet diferit în fiecare cântec. Căci, dacă pe partea de sunet lucrurile nu se prea schimbă, în ceea ce privește mesajul, poate că We are like love songs ar trebui completat cu „not only about love, but about everything”. Walls este despre depășirea limitelor, despre zidurile care ne împiedică să empatizăm cu cei din jurul nostru, să îi descoperim și să-i privim așa cum sunt, despre incapacitatea asta de a ne cunoaște pe noi înșine. E un album despre zidurile pe care le construim în jurul nostru, ca armă de apărare, despre acele ziduri pe care, uneori, distanța – atât în timp, cât și în spațiu – le construiește între doi prieteni (idee ce apare în Muchacho, un cântec scris special pentru fostul art director al KoL, Brett Kilroe, care a decedat anul acesta, în luna martie). Despre sacrificii și, în același timp, despre resemnare.

Find me, spre exemplu, este un cântec pe care Followill l-a scris influențat de soția sa și de povestea ei, despre care spune că: „Locuia în hotelul ăsta din Los Angeles. Asta o să sune destul de ciudat și mulți o să-și dea ochii peste cap, dar ea se simțea de parcă era vânată. Când îți povestește, e cel mai îngrozitor lucru. Așa că am prelucrat povestea într-o manieră mai plăcută și am transformat-o într-un cântec de dragoste.”

Over, pe de altă parte, este o melodie inspirată din viața personală a solistului, care pleacă de la dependența sa de alcool, de acum câțiva ani, motiv pentru care cei de la KoL au și anulat unul dintre turneele lor din 2011. „Un cântec foarte personal”, cum îl consideră Followill, pe care toți cei apropiați i-au sugerat să-l scrie, știind ce și cât a însemnat acea perioadă pentru el.

Vorbind despre schimbări, putem spune că, în ceea ce privește linia melodică, albumul rămâne unul mediocru. Din perspectiva mesajului transmis, însă, lucrurile se schimbă puțin. Sunt foarte multe povești personale în acest album. Și toate se conturează în jurul unei singure imagini. A zidurilor care ajung să ne controleze viețile și, implicit, pe noi.

Dacă, începând cu 2009 sau, poate, și mai devreme, te-ai fi întrebat câți dintre apropiații tăi s-au cunoscut pe una dintre melodiile celor de la KoL sau câți străini au vibrat împreună pe Sex on fire, acum nu-ți rămâne decât să te întrebi: câți vor renunța la zidurile pe care le construiesc, zi de zi, în jurul lor…

We’re still hungry and still young at heart, ar spune cei de la Kings of Leon. Pentru că viața, adevărata viață, începe de-abia dincolo de ziduri.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *