#PLACEBO20: desire, heartbreak and dark romanticism

Ladies and gentlemen, and those of you who find yourselves in-between, I present you…Placebo.

Placebo-babies, Nancy Boy era. ‘They weren’t legally allowed to show Steve Hewitt’s face, as he was under contract with other band.’

Placebo e una dintre cele mai mișto și angsty trupe; cântă alternative, au șapte albume, șase EP-uri, trei albume de compilații și două de live-uri, colaborări cu David Bowie, Michael Stipe, Alison Mosshart, versuri frumoase și triste, live-uri cool, statement-uri politice și background-ul tipic, distructiv, al trupelor rock ai anilor 90: ”we left a trail of blood and spunk in the UK and fucked ourselves empty.” Sunt queer, sexually fluid, și au fost printre primii care să vorbească despre sexualitate, droguri și boli mentale. Și să nu uităm că Brian Molko e ”the perfect androgynous icon”.  

Și dacă nu ați ascultat vreodată Placebo, pot spune doar ar trebui să ascultați – măcar cele mai cunoscute cântece, ca Every You and Every Me, Running Up That Hill, Special Needs sau Meds (It’s mandatory!) Restul, îndrăgosteala de Placebo adică, vine de la sine.

#placebo20 și 2017

Brian, 1997
Brian, 1997

În 2017, Placebo își continuă turneul aniversar, Placebo20, început în 2016. #Placebo20 marchează douăzeci de ani de la lansarea primului lor album, self-titled. Cântă hit-uri vechi, printre care și cântece pe care nu le-au mai cântat de vreo zece ani, precum 36 Degrees, Lady of the Flowers, Nancy Boy, Pure Morning  (pe care Brian Molko a jurat că nu îl vor mai cânta vreodată), Teenage Angst. Își cântă și hit-urile noi, din Loud Like Love sau Battle for the Sun (!și noul, joyous single, Jesus’s Son). Și, fan Placebo sau nu,  turneul lor chiar e de neratat.

Brian and Stefan, Nancy Boy Era-ish

Am fost la ultimul lor concert #Placebo20 de pe 2016, pe 15 decembrie, la Wembley Arena. Și a fost minunat.

my placebo love (scroll down 4 wembley)

M-am îndrăgostit de Placebo la 12 ani, pe când eram o rockeriță pretentious, mă îmbrăcam numai în tricouri negre și încercam să urăsc orice fel de muzică pop. Dădusem peste videoclipul de la Every You and Every me, cel cu cut-ul din Cruel Intentions, și-l știam pe de rost. Ascultam obsesiv Post Blue și prietena mea cea mai bună desena, în agende mari și galbene, tipi fumând care erau înconjurați, pe la margini, de versuri din Placebo.

Acum nu mai port tricouri negre și nu mai sunt nici așa de pretențioasă, dar iubesc Placebo din în ce mai mult; am devenit the ultimate fangirl după primul concert Placebo la care am fost, cel de la Summer Well, din 2014. Înainte, puteam spune doar că îmi plăcea foarte tare Placebo; aveam câteva poze în telefon cu Brian, din perioada nancyboy și black market music (care încă sunt perioadele mele preferate), îmi scriam ocazional versurile de la Special Needs și Running Up that Hill prin caiete și mă uitasem la câteva interviuri cu ei (în special cu Brian). Nu cunoșteam chiar foarte bine muzica lor, cred că singurele albume pe care le știam complet erau Loud Like Love și Meds. Îi apreciam mult, per total, și eram în special atrasă de versuri, pentru că mi se păreau superbe.

Without You I’m Nothing Era

Cred că de la a-ți plăcea ceva și la a fi „fan” se ajunge printr-un click – eu am avut click-ul ăsta, în muzică, doar cu Placebo, și s-a întâmplat la concertul lor de la Summer Well. Poate s-ar fi întâmplat mai devreme, dacă nu aș fi ratat concertul din 2012 de la Arene; sau, pur și simplu, poate nu le-am ascultat muzica atât de atent cât ar fi trebuit. La Summer Well, am stat fix în fața lui Brian (mai târziu aveam să aflu că el mereu cântă pe partea dreapă a scenei, stânga a publicului; meant-to-be, deci), mă uitam înmărumurită la el și simțeam fiecare vers, fiecare sunet, de parcă le auzeam pentru prima dată – și oarecum așa era. Nu pot să explic fascinația pe care am simțit-o atunci. Dar aveam impresia că ne sincronizam – în tristețe, obsesie, durere, în toate celelalte lucruri despre care ei cântau și despre care Brian scria. A fost primul concert la care am țipat și am plâns. M-am întors acasă tremurând și primul lucru pe care l-am făcut a fost să încep să citesc cât mai multe despre Placebo.

De la concertul acela, am devenit fascinată nu numai de muzica concretă à la Placebo, muzica sfâșietoare, de longing, ci și de Brian Molko – de cât de ușor se juca cu androginitatea, de smokey eyes, de rochii, de tristețea lui lipicoasă, frumos articulată în interviuri, de disperarea fiecărui cântec, de cuvintele care mi se păreau (și mi se par) alăturate perfect: de parcă, dacă ai înlătura un singur cuvânt, nu te-ar mai putea izbi la fel de tare. Mai apoi am devenit fascinată și de Stefan Olsdal, basistul timid care se săruta cu Brian la concerte; de dinamica lor, de privirile pe care și le aruncau la riff-uri și de fake blow-job-urile de pe Nancy Boy din 1999.

Brian, Stefan, Steve Hewitt & David Bowie.

În vara aia am devenit cea mai veritabilă fangirl; am trecut prin toate versurile, interviurile și photoshooting-urile lor, prin ideile și backstory-urile din spatele fiecărui cântec. Mă simțeam dragged in – cu cât aflam mai mult, cu atât mă simțeam din ce în ce mai – fermecată, mai uimită când gusturile/părerile mele se întâmplau să clash-uiască cu ale lor (ca dragostea pentru Leonard Cohen, David Bowie, simboliurile din Hold On to Me etc).

Și backstory-uri ca, de exemplu, primele numere din 36 Degrees, 1 7 2 3 9 8 5, care sunt numărul de la restaurantul Indian preferat al lui Brian, Stefan și Steve (Hewitt), din East London, iar 14 16 22 ar reprezenta primele milestone-uri sexuale (fată, băiat, threesome) ale lui Brian. Ca My Sweet Prince, care e angst: ”Two parallel love stories happening at the same time. I am the prince. One day somebody wrote a message on the wall of my room: My gentle prince, you are the one and only. The relationship ended distrasously because the person in question is dead.” ”Me and the dragon can chase all the pain away/ Never thought all this could backfire / Close up the hole in my vein. That’s quite obvious, isn’t it? It’s about heroin.” Lady of the Flowers este povestea unui travestit, iar Burger Queen povestea unui dependent de heroină, gay, care trăiește în Luxembourg, ”cel mai nefericit loc unde ar putea locui”. Black-Eyed e despre ura de sine, Swallow e un trip pe care l-au avut Brian și Stefan. Slave to the Wage e un fel de imn anti-capitalist. Iar Brian spune că You Don’t Care About Us e cea mai autobiografică melodie de-a lor de pe WYIN, pentru că o fostă de-a lui obișnuia să îi spună asta,”all the time”.

Black Market Music Era

Tot Brian spune că, prin Placebo, ei comunică emoții umane, oglindesc o formă a vieții și încearcă să vorbească, sincer, despre condiția omului, despre durere, coming down-uri și intensitatea oricărei trăiri. ”Desire, heartbreak and dark romanticism.”

Placebo a fost un coming-of-age pentru mine. A avut un efect liniștitor asupra mea, un fel de catharsis. Oricum, cred că ăsta e efectul pe care ei îl au, de obicei, asupra celor care-i ascultă; creează o senzație, un web of coping. Speranță, cred. Cu Placebo, am trecut prin depresie, prin perioade de instabilitate și haos, prin sinuciderea unui prieten. Și prin momente frumoase, bineînțeles, pe ritmuri de Loud Like Love. M-au învățat să nu-mi fie teamă. Și că e okay. ”Music for the hurt and lonely”, cum spunea prietenul meu.

 

wembley arena, 15 decembrie

placebo20
Placebo, Wembley, before ggig.

Cum spuneam, ultimul lor concert din 2016 a fost minunat. La sfârșitul său am auzit numai oftaturi fericite prin jurul meu, și ce s-a repetat mult în seara aia: ”This was amazing. Their best show in years, maybe.” Și chiar așa a fost. Deși cred că aș iubi orice Placebo gig, chiar dacă ar încurca tot, sau chiar dacă Brian ar părăsi (din nou) scena, concertul ăsta chiar a fost diferit – de toate live-urile pe care le-am văzut, de toate concertele pe care mi le-au povestit prietenii mei, de toate concertele non-Placebo la care am mai fost. Muzica pulsa, curgea printre noi, în timp ce, cu toții, dansam, țipam, râdeam și plângeam. Brian a fost un scump – făcea glume și ne zâmbea, genuinely. Nu puteam să-mi desprind privirea de pe Brian și Stefan; Molko se răsucea, gemea pe Devil in the Details și ne aplauda pe noi, publicul, între pauzele dintre cântece. Stefan era la fel de liniștit ca întodeauna: figura elegantă, înaltă, master-ul pianului și bass-ului său LGBT, colorat curcubeu. Ei, the one and only duo, alături de Fiona Brice, violonista extrem de talentată și de frumoasă din trupă, Matt Lunn, noul toboșar (ce e cu toboșarii de la Placebo, hmm?), mișcările de rockstar ale lui Nick Gavrilovic și mișcările timide ale lui Bill Lloyd, construiau o dinamică puternică și super frumoasă: am simțit fiecare sunet, vers și gest din tot sufletul. Începusem să plâng deja de pe la jumătatea concertului.

”It’s like they’re breathing fire, and life, through us.”

 

Sorry, Brian, I had to.

Show-ul a fost deschis de Minor Victories, o trupă pe care nu o ascultasem înainte. Au fost foarte mișto: foarte hazy, efecte vizuale cool și, per total, un ansamblu foarte frumos de sunet.

Leonard Cohen // Who By Fire.

Placebo au început pe la opt și jumătate și au terminat pe la vreo unsprezece, cu pauze foarte scurte între cele două encore-uri. Au început cu trailer-ul de la Placebo20: o colecție de videoclipuri, poze, snapshots, momente, adunate de-a lungul ulimelor două decenii (îl găsiți și pe Youtube aici).  Apoi, anunțul obișnuit, ”no phones” (Brian urăște telefoanele din timpul concertelor, și pe bună dreptate; în general, în afara de ocazionala poză făcută la cântecul preferat de pe albumul X, oamenii chiar au respectat asta, și nu a fost nimeni nevoit să vadă concertul prin ecranul mic al celui din față, ceea ce a fost foarte refreshing). Apoi, a urmat un tribut foarte frumos adus lui Leonard Cohen: au fost proiectate still-uri cu el, în timp ce Who By Fire se auzea în fundal. Apoi, a fost proiectat clipul din 1998, lansat abia anul acesta, de la ”Every You and Every Me”– cu un Brian absolut superb -.  Și atunci a înnebunit toată lumea.

Au urcat pe scenă în line-up-ul obșinuit (Brian ultimul, Nick Gavrilovic și Bill Lloyd primii), și au început cu Pure Morning. Au continuat cu gem-uri mai vechi, ca I Know, Soulmates, Lady of the Flowers, Infra Red, Nancy Boy și Twenty Years, care, împletite cu hit-uri mai noi, precum Exit Wounds (a personal favourite), Too Many Friends, Loud Like Love, Jesus’ Son, Devil in the Details, au creat un contrast frumos. Și noi am plâns pe Lady of the Flowers, ne-am legănat pe Space Monkey, am sărit pe For What It’s Worth și head-banged pe The Bitter End. Au fost o minune, și arena era plină; între pauzele dintre cântece, Brian ne-a mulțumit de nenumărate ori că am venit să-i sărbătorim și noi țipam, aclamam și aplaudam cât de tare puteam de fiecare dată când se uita aproape admirativ, și cald, la noi.

Aveam un poster pe care scria, cu sclipici, ”We love the song, we love the singer”; adică un răspuns la versurile din I Know, care sunt ”I know you love the song, but not the singer”. Acum câțiva ani, a fost un tribut/flashmob minunat la Moscova: toată lumea din public ținea câte un poster de genul în timp ce Placebo cânta I Know. Brian mi-a observat posterul într-o pauză dintre cântece, mi-a mulțumit de două ori și a făcut o mică plecăciune. Cât de dră-guț!

Oricum, au fost o bucurie. După primul encore, tot publicul și-a ridicat ori telefoanele, cu luminile aprinse, ori brichetele, strigând ”Placebo”. Sute de lumini strălucitoare. Stefan a fost primul care s-a întors pe scenă. Și părea uimit. S-a înclinat și ne-a aplaudat, urmat de Brian, ceea ce a fost și mai, și mai emoționant.

Au sfârșit show-ul cu o versiune lentă și frumoasă a ”Running Up That Hill”. Am părăsit concertul fără voce, tremurând și cu un zâmbet larg.

(Bonus of nicety: Placebo instruiseră să se împartă, de pe la jumătatea show-ului până la sfârșit, pahare cu apă celor care stăteau în picioare. A-mazing!)

BMM era

 

Datele pentru #Placebo20 au început deja să fie anunțate. Haidem! 🙂

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *