De ce ar fi mișto să-ți vezi scurtmetrajul la Super

De ceva vreme, Super nu mai are nevoie de introduceri. Este cunoscut printre adolescenți ca fiind festivalul ăla mișto care-i reunește, îi împrietenește și îi așteaptă cu brațele deschise în fiecare an, fie că vorbim de filme, expoziții sau petreceri. Este cunoscut și printre „oamenii mari” ca o inițiativă a unor liceeni care-și doreau un loc al lor unde să se uite la filme, să discute despre cinema și să-i găsească și pe alții la fel ca ei, așa că s-au ridicat din bănci și au făcut asta singuri.

Super a deschis recent înscrierile pentru ediția din 2018 a festivalului și așteaptă scurtmetrajele voastre până pe ceeel târziu 20 martie. Și pentru că eram curioasă și de viața adolescenților pre-festival și post-festival, cum ajung filmele lor să fie făcute, ce provocări întâmpină un liceean cu o cameră în mână și un scenariu în buzunar, dar mai ales cum i-a schimbat Super, m-am gândit să-i întreb direct pe ei. Așadar, opt adolescenți au intrat în Camera de oaspeți vă vor vorbi despre ei, despre filmele lor și despre de ce Super este unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat de când am absolvit eu liceul încoace.

inscrieri super

Dar mai întâi și mai întâi, să ne prezentăm:

Vlad Acatincăi: Numele meu este Vlad, am 18 ani și fac filme pentru că sunt atras de cantitatea nelimitată de imaginație, expresivitate și tehnică pe care o oferă mediul animației.

Ștefan Iordache: Numele meu este Ștefan, am 18 ani și cadrul cinematografic este metoda mea de a încapsula emoții.

Elena Vatamanu: Numele meu este Elena, am 15 ani și fac filme pentru că e un virus moștenit de la părinți, de care nu pot și nu vreau să mă tratez. Nu beau medicamente și am des temperatură de inspirație.

Diana Smeu: Numele meu este Diana, am 18 ani și fac filme pentru că altfel nu aș înțelege nimic din ce mi se întâmplă.

Lucian Bădărău: Numele meu este Lucian, am 19 ani (merg pe 20) și fac filme pentru că asta atrăgea atenția în liceu. Toată lumea în liceu se asociază cu un grup de oameni sau cu o activitate și vrea să fie „popular” sau să tragă fetele la el. Eram cam impiedicat pentru fotbal și îmi era lene să fac abdomene, așa că m-am gândit că îs destul de aerian încât să fac scurtmetraje. Unora le-a plăcut și de aceea încă fac. Acum am trecut de faza asta și mă cam doare undeva de opinia altora. Acum fac filme pentru că îmi place.

Alexandra Dumitrana: Numele meu este Alexandra, am 17 ani și fac filme pentru că îmi place să experimentez diverse domenii.

Ingrid Enache: Ingrid Enache, 17 ani, pentru că hobby-ul meu la momentul actual este ieșitul din zona de confort fix prin activități precum filmul sau animația. Cum știi dacă îți place sau nu ceva dacă nu încerci? Filmul îmi place, mai ales că încă e foarte nou și experimental pentru mine, și e o zonă pe care încă n-am terminat-o de explorat.

Fabian Buța: Numele meu este Fabian, am 19  ani și fac filme pentru că e una dintre modalitățile prin care prefer să mă exprim.

inscrieri super

Cum ai descoperit lumea filmului?

Vlad Acatincăi: Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile vechi, în special cele care au fost facute în moduri care nu mai sunt practicate în ziua de azi. De aceea am apreciat mereu desenele animate din anii ’90 și ’40, pentru modurile atât de controlate de a prezenta idei inovatoare și nebunești. M-am gândit că cineva chiar ar trebui să readucă tehnicile tradiționale de animație în prezent, iar când am început să mă gândesc serios la ideea de a face desene am decis că  voi fi chiar eu acea persoană. Astfel, nu numai că procesul în sine este mult mai satisfăcător, dar și produsul final este mai impresionant.

Ștefan Iordache: Am descoperit lumea filmului fără să realizez, făcând filme… Și, nu, Tarkovski nu este regizorul meu preferat.

Elena Vatamanu: De fapt, lumea filmului m-a descoperit pe mine. Urma să cunosc adevărata viață, nelimitată de pereții abdomenului mamei în 5 luni, când ai mei organizau deja, pentru întâia oară, un festival de filme documentare. Atunci am purtat primul ecuson de organizator si am privit, prin ombilicul mamei, o groază de scurt și lungmetraje. Când am fost înțărcată, tot la filme pe pâine am trecut.

Diana Smeu: Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Să spun povești. La un moment dat, mi-am dat seama că toate ideile care îmi treceau prin minte apăreau în imagini. Erau situații pe care le vizualizam mai întâi, după care le povesteam pe hârtie, în Word, în palmele mâinilor. Așa că într-o zi am luat camera tatălui meu și am început să filmez.  Pac, și de aici până la primul montaj nu a fost mult.

inscrieri super

Lucian Bădărău: Primul film pe care mi-l amintesc îi The Gladiator și l-am văzut când numa’ ce m-am mutat în România, pe la cinci ani. Nu puteam să îmi dau seama cum funcționează efectele vizuale: „Cum dracu i-a picat capu’ lu’ ăla, dacă actorul încă trăiește?”. Și, pe lângă asta, mă uitam la cantități masive de Samurai Jack (la care mă uit și acum, iubesc estetica aia). M-am uitat așa de mult încât taică-miu mi-a blocat desenele animate pe TV și am ajuns, de plictiseală, să mă uit la filme vechi, documentare sau să citesc. Toate astea, plus întâlnirea cu Fabi, m-au introdus în lumea filmului.

Alexandra Dumitrana: Încă de când eram mică mă furișam în sufragerie și mă cocoțam peste ai mei să mă uit cu ei la Zoolander. Îmi amintesc că, prima oară când m-am uitat la  Veronica, am început să fac tumbe prin casă crezând că o să mă ducă și pe mine în altă lume. Mereu mi-am dorit asta.

Ingrid Enache: Sincer, nu știu dacă pot spune că am descoperit-o cel puțin la fel de mult sau de bine pe cât aș vrea. Pentru că cititul a fost mereu o activitate prioritară, primele filme pe care le-am văzut au fost adaptări ale cărților pe care le citisem. Deși nu eram la fel de impresionată de filme precum de romane, ceva din atmosfera ca de transă pe care ți-o induce filmul (într-un timp mult mai scurt decât cărțile) m-a împins încet-încet în lumea cinematografiei. Adică o lume în care metaforele deveneau culori și peisaje, iar descrierile – unghiuri atente ale camerei.

Fabian Buța: Nu știu exact. Probabil cu ajutorul părinților mei care, încă de când eram mic, mă duceau la cinema din propria lor inițiativă. Și sunt sigur că a ajutat și faptul că am fost semi-asocial și stăteam foarte mult în casă, așa că aveam mult timp să mă uit la o gramadă de filme.

inscrieri super

Care a fost primul film pe care l-ai făcut?

Vlad Acatincăi: Primul desen animat pe care l-am făcut a fost Christmas of ’95, care este pe atât de tradițional pe cât am putut să îl fac la vremea aceea. Este axat mai mult pe animația în sine, nu pe o poveste concretă, dar în mare prezintă câteva din întâmplările pe care le trăim în preajma Crăciunului și face referire la superficialitatea generațiilor de azi în comparație cu cele din trecut. Ideea în sine am dezvoltat-o pe parcursul producției, inițial am vrut să fac un desen după ce am ascultat melodia ce apare în prima jumătate, dar apoi am creat fiecare scenă pentru a se potrivi cu diferite părți din muzică.

Ștefan Iordache: Fiecare film pe care îl fac este primul meu film și fiecare contact pe care îl am cu o cameră de filmat este la fel de autentic. De aceea, primul meu film a fost într-o perioadă nedefinită din primii mei ani de viață, în care natura legăturii mele cu societatea îmi permitea să fac ce vreau toată ziua. Operator era tatăl meu, care conecta camera la (ceea ce am numi acum video assist) televizor, și o lăsa să mă filmeze în timp ce săream în pat. Controlul meu asupra filmului se afla atât în decizia acțiunilor, cât și în imaginea știută doar de mine, deoarece o controlam prin poziția capului meu în raport cu televizorul. De-atunci mi-am stricat eu perspectivele asupra realității.

inscrieri super

Elena Vatamanu: Nici nu știu prin câte interviuri, emisiuni și știri cu și despre membrii familiei am trecut până la primul film. I-am bătut la cap o groază de timp cu întrebări stupide, scenarii de emisiuni și filmulețe, urmărindu-i prin casă cu un ochi, obiectiv ce înregistra de la 30 cm mai jos – din unghiul unui copil, deci – efect care prindea la public. Primul scurtmetraj a fost pentru un festival pe subiectul migrației, unicul pentru adolescenți la acea vreme, din Chișinău. Așadar, trei ani la rând am făcut, pe tema respectivă, niște filmulețe: Coșmar versus realitate, Picături de dor, Unde e locul tău?. În experimentele mele, pentru că nu le pot numi acum filme serioase, îmi transformam prietenii în personaje principale, dacă nu eram eu, egoista, potrivită pentru rol. Tata era cu încurajarea, mama cu filmatul și sora cu trasul de mânecă: „participă, participă, căci vreau să am concurență”. Ideile le șlefuiam zile-ntregi, mă jucam la masa de montaj cu tot felul de efecte și mă familiarizam cu editarea. Totuși, filmul ajungea la organizatori de regulă cu o oră înainte de deadline, mai ales din cauza faptului că marea inspirație mă vizita cu o noapte înaintea închiderii aplicărilor. Cam așa a crescut „artista” din mine de la 10 până la 13 ani. Mai târziu am decis să nu depind de concursuri și recompense, să iau premiul mare la mulțumirea de sine. Să fac, peste toate,  documentar.

Diana Smeu: A fost un scurtmetraj la granița dintre documentar și ficțiune. Le-am filmat pe mama, sora și pe bunică-mea într-un weekend, sperând să creez impresia unui microcosmos desfășurat doar între ele trei. Am adăugat în relație puțină tensiune, pe care am ținut-o în plutire, deasupra lor. Locul a fost foarte important. Casa bunicii mele și toată zona, de fapt, sunt niște spații incredibil de puternice acum. Este un exercițiu filmat pe o cameră cu casetă, cu un ritm lent și pe care s-a bazat un alt scurtmetraj, făcut din dorința de a vedea cum transpun aceeași idee, un an mai târziu. Film pe care l-am trimis la Super.

inscrieri super

Lucian Bădărău: A fost un proiect din a șasea, un proiect care a început parteneriatul meu cu Fabi. Stăteam în aceeași bancă și l-am întrebat dacă vrea să ne băgăm într-un proiect pentru un 10 la educație tehnologică (să nu spun și că diriginta noastră preda materia aia, deci nu era mare treabă să iei 10). Omul a acceptat și ne-am băgat într-un concurs de video editing pentru pre-liceeni. Am făcut o animație despre Japonia în stil South Park și era nasoală rău. N-am luat nimic, chiar dacă ceilalți aveau chestii făcute în Movie Maker… În fine, am văzut ca mai sunt chestii din astea in România și ne-am pus pe filmat ca să fim mai buni.

Fabian Buța: Primul film pe care l-am făcut, dacă poți sa-l numești film, a fost un proiect în clasa a șasea pentru un concurs de video editing la care am participat alături de Lucian Bădărău. Ideea a fost în mare parte plagiată, dar modul în care am realizat-o a fost oarecum original. Și am pus destul de mult efort în acel proiect, îmi amintesc că până și în dimineața în care era termenul limită încă mai lucram la el. Dar tot a fost groaznic din toate punctele de vedere.

inscrieri super

Alexandra Dumitrana: Primul film pe care l-am făcut vreodată a fost prin clasa a patra și se numea Titanic II, iar personajul principal era o figurină cu Scooby Doo. Lăsând la o parte aceasta operă de artă, primul film serios pe care l-am făcut a fost împreună cu Ingrid Enache și s-a numit Inis. În Inis este vorba despre atingerea absolutului pe plan artistic din viața unui artist și nebunia în care cade din cauza disperării. Filmul este o combinație între animații și live-action. Nu m-aș fi gândit niciodată că voi face un film pe care să îl trimit la un festival, totul a fost extrem de spontan. Anul trecut Ingrid a fost și ambasador Super și a organizat o Retrospectivă în Constanța. Chiar în acea seară, văzând filmele din edițiile anterioare, mi-a stârnit întrebarea vieții: Băi, noi de ce nu facem un film? la care Ingrid mi-a răspuns Bine, de mâine ne apucăm și așa a luat naștere Inis. Surprinzător, procesul de creație al filmului nu a fost așa greu pe cât mă așteptam. Desigur, ne-au ajutat foarte mult și actorii pe care i-am avut (Tiberius Zavelea și Andreea Ficuț), care ne-au ușurat treaba. Cel mai greu a fost montajul deoarece nu aveam idee ce facem, însă am reușit să o scoatem la capăt.

Ingrid Enache: Primul film pe care l-am făcut din proprie inițiativă a fost videoclipul piesei Broken High Heels a trupei Robin and the Backstabbers. Partner in crime a fost Alexandra Dumitrana, alături de care mi-am petrecut prima zi a anului 2017 modelând figurine de plastilină și construind cabinete medicale din carton. A fost o nebunie ca primul nostru film serios să fie o animație stop-motion pe muzică, în condițiile în care abia știam să ținem camera în mână. Dar eram înnebunite după melodie, aveam nenumărate idei, plastilină ieftină și într-un final a ieșit ceva. Ceva foarte ciudat, dar ceva care să ne amintească de spontaneitatea și nebunia momentului pe care ar fi bine să nu le pierdem.

inscrieri super

Filmul și regizorul preferat?

Vlad Acatincăi: Regizorul meu preferat este Bob Clampett, unul dintre creatorii personajelor Bugs Bunny, Daffy Duck, Porky Pig etc., desenul meu preferat fiind Baby Bottleneck, regizat tot de acesta in 1946.

Ștefan Iordache: După mine, dacă ultimul film la care te-ai uitat nu este filmul tău preferat – înseamnă că ai văzut un film prost.

Elena Vatamanu: Filmul preferat e La famille Bélier, o dramă muzicală lacrimogenă. Mereu mi-au plăcut producțiile franceze, originalitatea, umorul și calitatea lor. Cât despre regizor, omul pe care îl respect cel mai mult pentru pasiunea cu care creează pelicule cinematografice, e belgianul Jaco Van Dormael. Mr. Nobody, Le tout nouveau testament, Les vacances du petit Nicolas sunt câteva titluri care i-au adus faima. Jaco Van Dormael poartă ochelari aproape Harry Potter. Zâmbește mult. Jaco Van Dormael încă nu știe de existența mea. Încă… 🙂

inscrieri super

Diana Smeu: Încerc să nu am filme și nici regizori preferați, ci să înțeleg filme și regizori cu care rezonez mereu sau într-un moment, în stări și idei. Un film pe care-l simt bine este Pierrot le fou. A… și Les Amantes du Point Neuf. Iar dintre regizori, înțeleg mai bine felul în care văd lucrurile Godard, Varda, Kiarostami.

Lucian Bădărău: De regizor aș zice Hayao Miyazaki. Toate filmele lui îs sublime, o carieră imaculată. Așa ies filmele cand creatorul chiar înțelege natura umană. Iar de film, aș zice Trainspotting. Filmul revăzut cel mai mult. Știu toată partea lui Ewan McGregor cu It’s shite being Scottish…

Alexandra Dumitrana: Filmul meu preferat este Chicago, iar regizorul meu preferat este Wes Anderson.

Fabian Buța: Dacă îmi puneați întrebarea asta acum doi ani, ziceam Orson Welles și Citizen Kane… acum că am văzut o gramadă de filme care m-au impresionat la fel de mult sau poate chiar mai mult dar în moduri foarte diferite, îmi este extrem de greu sa aleg.

inscrieri super

Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâlnit ca adolescent care face filme?

Vlad Acatincăi: Provocarea cea mai mare a fost faptul că am ales o dată fixă pentru a termina primul meu film, astfel am avut timp doar 3 luni pentru intreaga producție și am fost nevoit să grăbesc animația și să tai din anumite detalii. În plus, încă nu stăpaneam toate principiile și tehniciile animației, ceea ce mă face acum să nu fiu prea mulțumit de cum a ieșit.

Ștefan Iordache: Clar, secret!

Diana Smeu: Să înveți că nu trebuie să dovedești nimic. După primul scurtmetraj, m-am convins că ar trebui să fac numai filme ireproșabile. Ceva stupid și care te inhibă maxim.  În ultimul timp învăț să fiu doar eu și primele instincte, să nu mă mai retușez. Cred că a face film seamănă mult cu a avea grijă de planta de pe pervazul ferestrei. Multă răbdare, fără să te gândești la așteptări și să-i vorbești în fiecare zi.

inscrieri super

Elena Vatamanu: Să începem cu partea pozitivă, am un mare avantaj că mă pot consulta cu ai mei acasă, mă critică, mă mai critică o dată și savurăm rezultatul final. Deși, oricât de utilă ar fi consultarea cu cei mari, trecuți deja prin experiențe cinematografice, mereu comunicarea cu un adolescent care are aceeași pasiune, își încearcă puterile, face aceleași greșeli ca și tine, va avea un impact mai mare. E nevoie de o comunitate de mici cineaști care să se întâlnească frecvent, să privească și să discute filme, să guste cafea, să facă artă și să o ia de la capăt. Există astfel de cluburi, organizate tot de noi, adolescenții, dar care, din păcate, devin superficiale cu timpul. Avem nevoie să amplificăm și să simplificăm anumiți factori ca să ajungem la un numitor comun. Și apoi, avem nevoie de concurență. Cum vor progresa altfel? Trebuie să ne cunoaștem adversarii și să invățăm de la ei. De asta, festivalurile pentru adolescenți, pe temă liberă, în special, sunt mai mult decât bine venite. Ce să mai vorbim de sesiuni de informare, workshop-uri, întâlniri cu cineaști talentați?  Pasărea mălai visează… O altă provocare sunt fețele noastre inocente de copii. Riscăm uneori să fim priviți cu un ochi mai lung în societate, cel puțin în Moldova. E ca și cum ai șofa, dar ai fi prea mic ca să te vadă ceilalți șoferi pe geam. Astfel, încercările noastre de a închiria echipament, lumini, microfoane, de a căuta locații, actori profesioniști, dacă e cazul, de a colabora cu alți cineaști sau de a intra la un eveniment ca presă sunt date de gol de vârstă. Ei bine, cel puțin suntem siguri că problema asta va fi soluționată cu timpul.

Lucian Bădărău: Lenea. Nu-mi imaginez ce mari greutăți poți să ai, că îți trebuie doar o cameră și cineva care să îți zică: Bă, ce ai făcut e o mizerie, da’ e mai bun ca ultimu’. Ce-i drept, totuși, și eu sufăr de o lene gravă. Cred că în fiecare sâmbătă seara vin cu o idee de scurtmetraj nou și i-o trimit lui Fabi. Dupa ce el o analizează și îmi zice dacă îi bună sau doar o aberație scrisă la beție, trecem la urmatoarea fază. Urmatoarea fază îi să uităm să facem ideea asta și așa 95% din idei se cam duc.

inscrieri super

Alexandra Dumitrana: Cea mai mare provocare este, probabil, să înfrunți ideea că nu ești îndeajuns de bun.

Ingrid Enache: În dorința de perfecțiune, lipsa echipamentului (semi)profesionist este un minus destul de mare. Deși știu că la nivelul ăsta de joacă și experiment contează mai mult ideea pe care vreau să o transmit, nu mijloacele, nu pot decât să mă întreb dacă fără impedimente tehnice ar ieși totul mult mai ușor, bine și ca în capul meu. Sună să împrumuți microfon, primești, nu funcționează. Fă chetă să iei trepied, improvizează, vezi tutoriale de DIY. Ai grijă să nu te prindă poliția când piratezi software de editare, sau când te urci pe acoperișurile altora să faci o scenă cât mai bună.

Fabian Buța: Faptul că mulți nu au luat în serios ce făceam și ce am încercat să facem. Unele idei de film nu le poți face singur și de multe ori a fost greu să găsim oameni care să ne ajute. Mulți ziceau că ne ajută, puțini o făceau până la capăt.

inscrieri super

Cu ce te-a ajutat Super și de ce le recomanzi și altor adolescenți să se înscrie?

Vlad Acatincăi: Festivalul Super m-a ajutat să cunosc și alți tineri pasionați de ceea ce fac, cu idei și viziuni interesante, și le recomand altor adolescenți să se înscrie pentru a-și putea evalua mai bine munca și pentru a găsi mai ușor persoane cu care ar putea colabora.

Ștefan Iordache: La punctul (2.) am spus că am descoperit lumea filmului făcând filme. Primul meu contact cu lumea filmului a fost, deci, la Super: contact care – deși m-a făcut să fug plângând din sala de proiecții la vizionarea (cu reacțiile publicului!) ultimului film din calup (adică al meu) – a fost, cu siguranță, benefic. Pentru că nu se întâmplă multe alte lucruri momentan, oamenii care vor să facă se adună aici, la Super. Deci, dacă vrei să faci…

inscrieri super

Elena Vatamanu: Nu știu cum lui Luca i-o fi venit ideea numelui pentru festival, dar e genial! De exemplu, cum a fost la Super? Super! Ești ambasador la Super? Da, sunt Super Ambasador! Și, într-adevăr, experiența la Super a fost Super! (Cer scuze de abuz ). Pentru noi, adolescenții cu idei și vise mărețe, e important să fim împinși de la spate, să ni  se organizeze festivaluri și să facem cunoștință cu alți „indivizi” din specia noastră. Vrem să vedem filme bune și să aflăm dacă facem și noi parte din această categorie. Vrem să părem maturi sub pielea de inocenți și să avem aere de regizor înainte de vreme. Am făcut Un film despre un cântec (ăsta e titlul producției). Am făcut un film despre o viață cu 97 de primăveri, o sinceritate patriotică a unui sat rupt de Basarabia, o băbuță simpatică și foarte dragă mie – străbunică, devenită răstrabunică în minutul 3 al filmului. O sală arhiplină, neîncăpătoare pentru toți fanii Super, mi-a vizionat producția. N-am luat vreun premiu, cum am mai menționat, nu le dau o importanță prea mare. M-a bucurat, însă, că selecționerii Super s-au apropiat și mi-au zis personal impresiile despre documentar. E o idee frumoasă că la festival, după proiectarea peliculei tale, ai ocazia să te întâlnești cu membrii juriulu, care îți laudă și/sau critică filmul. Nu e necesar să vorbească doar despre asta, eu, de exemplu i-am întrebat de alegerea universității potrivite, cum să dezvolte proiecte și idei adolescenții confuzi și cum operele cinematografice formează personalități și  educă. Apoi, cunoști o groază de tineri fanteziști, originali și curioși. Se vede viitorul artist în fiecare dintre ei prin idei, entuziasmul din comunicare, abordări noi și gusturi alese. Petrecerile sunt o oportunitate de a face cunoștință cu toți, voluntarii se asigură să te simți într-adevăr bine, iar organizatorii – să ai un somn ușor după distracție și să ajungi, (zbori în cazul meu) cu bine acasă. Super îți oferă o doză de libertate și timp petrecut frumos. E genul de festival care îți devine rapid prieten. Te invită la Home Cinema, petreceri cu ceilalți amici și cel mai important, relația devine mai puternică chiar și mult timp de la despărțire. În fond, nu pot zice că m-am despărțit de el: comunic în continuare cu cei întâlniți acolo, le urmăresc proiectele, iar festivalul îl promovez și la Chișinău, deja din postura de ambasador Super. Iar, la final, o chestie foarte importantă și emoționantă pentru mine, festivalul reușește să adune mini-regizori de pe ambele maluri ale Prutului la Competiția Națională 🙂

Fabian Buța: A fost foarte interesant pentru că, deși am primit câteva recenzii bune și feedback pozitiv, în același timp m-a și ajutat să pun accent pe greșelile și pe lucrurile care se puteau face mai bine în film. Pe lângă asta, a fost foarte fun și plin de oameni faini.

Alexandra Dumitrana: Dacă nu era Super probabil nu mai făceam asta. M-a motivat să ies din zona mea de confort și să încerc lucruri noi. Vă recomand Super pentru că puteți fi voi înșivă și să întâlniți oameni chiar super 😉

inscrieri super

Diana Smeu: Dacă faci filme, Super este locul unde trebuie să vii. Este altceva să vezi abordările unor adolescenți de vârsta ta, te scoate din lista aia de filme cu nume fosforescente și făcute de oameni mari. Doar în sala de cinema de la Super îți vezi filmul ca și cum nu ar fi al tău, ceea ce te ajută să înțelegi semnele care s-au strecurat în el fără să îți dai seama. Te face să-l tratezi ca pe un oricare alt film, nu ca pe plăntuța ta; deci te pune în niște stări pe care nu ai putea să le trăiești altundeva. Clar, ar fi păcat (!!!) să nu-ți înscrii filmul la Super.

Lucian Bădărău: Super creează o comunitate de tineri care se inspira unii pe alții. Eu am fost uimit când am ajuns acolo, chiar m-am simțit ca cineva din provincie. Majoritatea voluntarilor erau oameni ce se cunoșteau și lucrau împreună la propriile proiecte și chiar puteai să vorbești despre tot felul de chestii cu oricine. Tot felul de oameni și idei. Majoritatea erau de-a dreptul duși, dar nu le prea păsa. Toată lumea făcea parte dintr-o comunitate de tineri creatori și oameni ce revizitează festivalul cu drag. Plus că, băi nene ce fete drăguțe erau acolo, în general. Toate ca niște flori. A fost frumos.

Ingrid Enache: Super mi-a deschis ochii cu privire la versatilitatea și deschiderea domeniului cinematografiei. Nu numai că e un strigăt de încurajare extrem de zgomotos, dar e și un loc al liberei exprimări, al creativității și al pasiunii în cea mai pură formă. Dacă vrei să experimentezi, să te distrezi și să creezi ceva fără a avea vreo limită, Super e locul unde poți face asta fără să te temi de judecată sau eșec. De ce să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă…? La Super nu e efectiv nimic de pierdut.


Nu uita că-ți poți înscrie scurtmetrajul la Super până pe 20 martie! Mai multe detalii chiar aici.

inscrieri super

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *