Twin Peaks, a place both wonderful and strange

”I`ll see you in 25 years”, spunea Laura Palmer în finalul sezonului doi din Twin Peaks. Profeția i se împlinește, deoarece iubitul serial se întoarce cu un sezon nou cu 18 episoade. Cu ocazia asta ne-am adunat aici toate gândurile cu privire la ce a fost, ce este și ce va fi pentru noi serialul a cărui revenire o așteptăm cu atâta ardoare.

How’s Annie? How’s Annie? How’s Annie? (fade out)

”Auziți, dar voi ați prins Twin Peaks? Ah, și v-a plăcut? Și stai, se difuza și X-Files pe PRO Cinema după perioada aia?” sau întrebările constante ce răsunau în colțurile prin care ajungeam acum cinci ani, cei care-mi răspundeau fiind deseori trecuți de vârsta a doua. Însă nu mă deranja. Ajungând la serial printr-o figurină cu Dale Cooper zâmbindu-mi printr-o gogoașă dintr-o vitrină de-acasă, am continuat cu scotoceala rapace prin SH-uri cu scopul depistării fustei din tartan la lungimea ideală și celui mai pufos pulovăr roșu și finalizat cu unduiala din Control în serile tematice.

Joviala reîntinerire și lumina care le anima chipurile celor cu care vorbeam despre serial mi-au indicat ce ruptură a putut încarna acest fenomen la turnura de decenii marcată politic, cât și pentru generațiile următoare, noi văzând atât de mult făcut cu atât de puțin. Fenomen, statut de serie-cult, revelație televizată, toate aceste titluri pentru un joc în care expectativa, punct de referință în orice producție TV, a fost mânuită cu îndârjire de Lynch și Frost – un tandem ce printre metoda tibetană și zgomotele industriale a strecurat un melanj de concepte jungiene, relații de putere, precum și așteptările, dar și pericolele încrederii oarbe în „the story embryo”.

Cheia izbândei a fost, zic eu, universalitatea sa, ceea ce a condus, de altfel, și la nivelul de perisabilitate 0. În ultima vreme, când renașterea a fost discutată și răsdiscutată cam peste tot, azvârleam cu toții citate în același mare fel pe care-l practică și fanii The Big Lebowski. Am râs când am văzut că Lara Flynn Boyle a refuzat să se întoarcă la fustele plisate ale Donnei și-am izbucnit în „And I descend from grace/ In arms of undertow/ I will take my place/ In the great below” când am citit că Trent Reznor, Michael Cera, Naomi Watts, Monica Bellucci și mulți alți favoriți de-ai mei s-au alăturat echipei deja cunoscute.

Dacă un film te trimite-ntr-un trip de 90 de minute, scopul unui serial e să te mențină coagulat în confortul fotoliului și să-ți trimită creierul într-o stare vegetativă, numai bun pentru reclame. De cealaltă parte a baricadei însă, Twin Peaks oglindește un alt soi de transă, una cu forță de sugestie auctorială. Și un alt lucru pe care l-am învățat ar fi următorul: să ne bucurăm de micile normalități ale vieții, chiar și, să zicem, de-un moment în care faci contact vizual întâmplător cu o lamă.

One day this sadness will end. Ziua asta e acum, aici, diseară. (Eliza Niță)


N-am avut ocazia să văd Twin Peaks la momentul apariției, dar am avut norocul de a avea părinți care să mă îndemne să o fac acum, spunându-mi că e foarte ciudat și că sigur o să-mi placă din acest motiv. După ce am urmărit maraton primele două sezoane, avântată într-o lume complet nouă și constant luată prin surprindere, am decis că au avut dreptate. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost fix supradoza de ciudat, morbid și suprarealism care au completat povestea de altfel obișnuită, cel puțin în aparență – moartea misterioasă a Laurei Palmer, care stârnește agitație în modestul oraș Twin Peaks. Cu cât avansau episoadele, cu atât creștea mai tare nivelul de suprarealism și magie și, implicit, emoțiile și nerăbdarea mea.

Toate amănuntele și detaliile, multe dintre ele aparent lipsite de sens sau importanță, au condus către răbufnirea episodului final, care pentru mine a fost ca un vis lucid, memorabil dar extrem de încâlcit în înțelesuri și simboluri. În mod previzibil, a fost episodul meu preferat, după care am observat o altă peculiaritate a serialului – multe întâmplări nu au avut urmări clare, iar multe ciudățenii s-au petrecut fără vreo explicație concretă, ceea ce mă duce cu gândul la un ”treasure hunt” în care ți se oferă zeci de indicii, dintre care doar câteva duc către comoara finală, și ține de tine să îți dai seama care sunt acelea.

La fel de previzibil, personajul meu preferat a fost încă de la început Dale Cooper. Umorul, inteligența și aparenta naivitate cu care tratează totul îl fac un personaj ușor de iubit, fiind un străin cu calități aproape perfecte sosit în orașul plin de oameni cu secrete și probleme. Tot dintre străini, Gordon și Denise mi-au ajuns la inimă. Dar dintre rezidenții din Twin Peaks, povestea Normei mi-a plăcut cel mai mult – și-a deschis un diner din propriile puteri și luptă pentru a ieși dintr-o relație toxică, fiind un model atât pentru restul fetelor tinere din oraș, cât și pentru cele din fața televizoarelor.

Mama îmi spunea că în `90 și `91 urmărea săptămânal serialul, la cămin cu toți studenții, și că era un adevărat chin să aștepte încă o săptămână până la următorul episod. Ceea ce mi se pare remarcabil este faptul că Twin Peaks a devenit un fenomen în România încă de-atunci, când nu era internetul care să mențină hype-ul. 26 de ani mai târziu, comunitatea de fani a rămas sau, mai bine zis, a apărut între timp. Odată cu ea s-a mărit și numărul fanilor, care pun pariu că va crește și mai mult odată cu apariția sezonului 3, care a luat ființă because we kept beating the drum. Acum, mai mult ca oricând, observ asemănarea dintre generația mea și cea a părinților mei. Eu voi trăi, iar ei vor retrăi momentele lor din studenție, și ne vom strânge în sufragerie să urmărim sezonul al treilea cum am făcut-o și când mi-au pus pentru prima dată serialul. Doar că de data asta vom fi cu toții surprinși de întâmplări în același timp. (Ingrid Enache)


Dacă Tarkovsky e un vis blând de primăvară, Lynch e coșmarul înfierat la 40 de grade într-o zi caniculară. N-am să scap niciodată de comparația asta, mai ales după ce am revăzut Twin Peaks acum câțiva ani. Apărut înainte de X Files, True Detective sau Millenium, anulat după două sezoane din cauza rating-ului, adus la rang de cult de fani, având un prequel, revine în forță în 2017, la 25 de ani de când Laura Palmer ne-a promis că revine (Fire Walk With Me apare în 1992, așa că tehnic sunt 25 de ani). Dar cel mai mult aștept întoarcerea lui Dale Cooper, agentul FBI interpretat de Kyle MacLachlan, unul dintre personajele masculine cele mai bine conturate în panteonul lynchian (poate și pentru că a avut 30 de episoade + 1 film să se desfășoare). Probabil e din cauza pasiunii sale pentru cafea, felul în care preia rolul de narator prin dictarea în casete pentru secratara sa sau faptul că, lăsănd deoparte toate stereotipurile eroului-detectiv, Dale este un cetățean american  din clasa de mijloc care găsește plăceri absolut benigne în consumerismul de zi cu zi. Dale nu este detașat de lume, privește totul serios și fără ironie, drept pentru care servește situații absolut amuzante și te face să te întrebi prin ce șansă a ajuns el într-o poveste mefistofelică despre omorâre de virgine și atmosferă de supranatural. Ei, bine, Lynch. (Mihnea Ștefan)


Am patru tab-uri de Chrome deschise și toate sunt despre Twin Peaks: două despre ceea ce conține noul sezon, o descriere în detaliu a personajului lui Dale Cooper și un articol care promite că n-am înțeles nimic din serialul ăsta până acum. Mă simt ca în ajunul Crăciunului.

Twin Peaks a intrat în viața mea târziu (și a Melissei), dar fix atunci când am avut cea mai mare nevoie de el. S-a întâmplat anul trecut, în primăvară, cam în aceeași lună în care a apărut și Dissolved. Eram împreună în Atena într-un Erasmus eșuat, locuiam într-o garsonieră umedă și întunecată la demisol și era totul atât de trist și anost încât dormeam toată ziua și ne uitam la filme, citeam sau ne uitam pe pereți toată noaptea. Trăiam o perioadă pe care nu aș numi-o „depresie” aici, în văzul lumii, de teamă să nu cumva să folosesc un cuvânt prea mare, dar în care răspunsurile mele pentru orice întrebare pe care o avea Melissa erau sinonime cu „nu”. Nu, nu voiam să vizitez nici muzeul ăla, nici să merg la plimbare în centrul orașului, nici să merg la petrecerea de la facultate, nici să vizităm orașul ăla cu ruine de lângă, nici să mergem cu tramvaiul până pe plajă unde bătea prea tare vântul. Sunt puține lucruri cărora nu am putut să le spun nu: „hai să împărțim o salată grecească de la restaurantul din colț”, „hai să furăm portocale de la cantina facultății”, „hai să te joci și tu Samorost” și „hai să ne uităm la Twin Peaks”.

După primele câteva ore nu prea știam ce m-a lovit, dar știam că nu se compară cu nimic din ce mai văzusem înainte. Mai știam și că am o poftă nebunească de cafea fără lapte și plăcintă cu cireșe, dar să fie un cherry pie exact ca ăla din Twin Peaks, zemos și roșu, nimic mai prejos. Pofta de plăcintă nu mi-a fost satisfăcută nici până în ziua de azi, dar măcar știu că în seara asta au trecut, în sfârșit, cei 25 de ani de așteptare și urmează o întâlnire magică, nostalgică și fucked up, lungă cât 18 episoade.
Fire walk with me tonight. (Romina Banu)

*colaj copertă de Ingrid Enache

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *