Cactușii nu înfloresc primăvara

cactusii
ilustrație de Ana Maria Niculiță

,,Domnișoară, va trebui să-mi spuneți dacă intenționați să lăsați ceva. Poate crea turbulențe, îi poate neliniști și nu avem timp de așa ceva’’.

Dau din umeri a necunoștință de cauză, îmi mișc ochelarii în semn de protest interior și încerc, din răsputeri, să păstrez o postură adecvată, de om care nu face trafic de cărți groase în incinta unei instituții deloc permisive. Fruntea asistentei, peste care alunecă, suspicios de simetric, o șuviță blondă, decolorată, se încruntă. Dom…are, prinsă la spate, o eșarfă. Verde cu arcuiri mov. Curios. Domni…Deschid geanta și, după câteva gesturi cvasi-forțate, îi las să cadă în mâini volumul pe care îl vânasem preț de câteva zile la toate anticariatele. Zâmbește. Mă privește cu superioritate:

Doi, nu?

Dau din cap.

Știam eu, se citea pe fața dumitale. Știți că n-o s-o deschidă?

Dau din cap din nou.

Le aruncă la coș.                                                                                                                

Dau din cap a treia oară.

Pe cuvânt dacă vă înțeleg.

O întreb dacă odaia se află pe același culoar. Înainte, apoi faceți dreapta. Și să nu deschideți geamul cumva. Domnișoară, domnișoară, cumvaaaa…Strigătul ei umple aerul de un alt strigăt, mult mai plin, mai adânc, mai răgușit. Pereții au plămâni de fumător.

Miroase a vopsea și a ceai. Mă uit la ceas ca să-mi amintesc, brusc, că e înțepenit și că nu mai funcționează de câteva zile. Unul dintre ace suspendat la o bătaie distanță de ora fixă. Ceasul devine un soi de busolă pe care o folosesc cu impertinență pentru a bate, cu pulsul ritmat, în ușa odăii. De după perete, o bucată de mână separă, timid, clanța de ființa de dincolo. Mă privește curios, palidă, într-o rochie care îi nivelează umerii și în care pare că dispare, uscățivă, ca într-un cearceaf. Își îndreaptă mâneca și face un pas, o întorsătură de pas, în cealaltă direcție. Scot din geantă obiectul interzis, pentru care am avut emoții teribile la intrare și care, știam, îmi va acorda cel puțin câteva minute de atenție. Cehov aprinde în ochii lui Cati câteva luminițe. Ia cartea în brațe și se așează pe pat. Îi cercetează coperta, apoi prima pagină. Ediția adevărată, cea din ’97, singura pe care o iubește și tolerează.

Cati, așa cum o alintă din ziua în care s-a născut părinții, este o fostă mare pictoriță. O mică pictoriță care trebuia să devină o mare pictoriță. O pictoriță. Cati a început să picteze la șase ani și nu s-a oprit decât la 16. Cati a pictat 10 ani, timp în care a câștigat toate premiile posibile și puțin posibile, probabile și improbabile, pe care le putea câștiga un copil care pictează. Cati a strâns peste două sute de lucrări. Lui Cati îi plăceau perele. Despre Cati s-a vorbit, cu patos și încredere neobișnuită, ca despre un mare talent. Apoi, Cati a decis sa tacă.

Cati avea umor și o coastă care se vedea foarte prost la toate radiografiile. De aceea, atunci când voia sa îmbrățișeze, se apleca puțin: dacă dispare? Apoi își cerea scuze că îți insultă natura. Cati îl iubea foarte mult pe Cehov și, în fiece an, pe 17 ianuarie, de ziua lui, făcea o prăjitură cu dulceață de zmeură. Se așeza la masă și Cati povestea, până când se termina prăjitura, despre cum e bine să nu uiți niciodată. Toretic, Cati este o diletantă.

Cati era tunsă baiețește și, fundamental frumoasă, într-un mod specific, nenatural. Cati era frumoasă așa cum deschizi un geam și ți-e frig și nu vrei să închizi geamul la loc. Cati vorbea foarte bine franceză, pe care o învățase singură, de la cinci ani, din același manual din care cânta imperfectul și toate auxiliarele. Cati inventase un joc pentru zilele în care trebuia să doarmă la amiază sau să se joace cu păpușile. Era suficient să închidă ochii și să înceapă să cânte în minte, fără să-și miște buzele, tot ce învățase în ziua precedentă. Cati promitea că atunci când cânți în minte toate lucrurile dispar, se evaporă și se face deodată loc, mult loc, în care poți să faci fix ce vrei tu.

cactusii nu infloresc primavara
ilustrație de Ana Maria Niculiță

Pe Cati au dus-o la școală mai devreme, pentru că știa sa citească și să scrie înaintea celorlalți copii. Cati a fost doi ani cea mai bună elevă, apoi s-a plictisit. Zicea că-i place să învețe, dar singură, și…Cati nu termina niciodată propoziția. După multe tentative de armistițiu eșuate, încheiate de obicei seara târziu, cu insulte grave aduse manualelor școlare, cărora Cati le desenase alte coperte, părinții au fost de acord sa facă un compromis.

Pe Cati o găseai întotdeauna (în afară de sâmbătă și duminică, când atelierul era închis) în curtea veche a unei școli de arte, așezată jos, cu picioarele încrucișate și creionul în mână, desenând. Se așeza, sprijinită de perete, în tricou bleu și pantaloni, ușor obosită, ușor luminoasă. Cati desena abstract, detesta peisajele și realismul, aproape la fel de mult cum detesta ceaiul neîndulcit pe care îl sorbea lent, în timp ce exersa umbre și tot felul de lucruri minunate care se întâmplau la etajul de mijloc. La etajul de mijloc erau alți oameni în tricouri și blugi și un profesor care vorbea întruna despre o mare speranță. Lui Cati nu îi plăceau laudele, se fâstâcea și nu știa cum să reacționeze. Speranțele-s plictisitoare. La etajul de mijloc, Cati era fericită.

Cati trebuia sa ajungă o mare pictoriță și să picteze distanțe. Cati spunea că cel mai greu lucru este să dai volum distanțelor, să le apropii atât cât este necesar și să le faci credibile, naturale, să simți cum derivă din altceva. Când un coleg a întrebat-o ce se întâmplă dacă greșești lungimea, Cati a întors capul. Nu a mai întrebat niciodată.

La 16 ani, într-o zi de marți pe care părinții ei și-o amintesc inadmisibil de bine, Cati a încetat să mai vorbească. La început, au confundat refuzul cu dezamăgire, teribilism adolescentin, rebeliune. Părinții lui Cati au sperat că ușa se va izbi foarte curând și vocea va erupe, triumfătoare, din ființa mică și încăpățânată. Încă mai așteaptă. Dar Cati nu a mai vorbit. Niciodată.

Cati nu a mai pictat. Niciodată. Cati nu a mai privit înapoi. Refuză sa vadă oamenii de dinainte, pensulele sau coalele de hârtie. Fotografiile îi fac rău. Este calmă, citește, mănâncă, gândește rațional, dar nu vrea să revină acasă sau în oricare loc care înseamnă înainte. Atunci încep atacurile de panică. Furia, lacrimile. Groaza. De câțiva ani, stă într-un salon în care cactușii din ghiveci înfloresc rar. Singură, pentru că este stabilă și absolut inofensivă, iar alți pacienți i-ar putea face rău. Cati continuă să fie și lângă geamuri largi, gri, fără întoarcere, o excepție.

Nu există o explicație pentru oamenii care decid să tacă. Există fișe, diagnoze, semnături și ștampile, halate albe fluturând arbitrar și frunți recunoscând, învinse, că nu au o soluție. Există mai apoi ipoteze, alte ipoteze, există ore de vorbit și ore de tăcut, există chestionare și punctaje, există manuale și terapii-monolog, există strigăte de frustrare și calmante. Dar niciodată o line dreaptă, explicabilă, de la destinație la destinație. Există oameni care privesc, care întreabă, dar care nu pot să ajute. Există picioare de evitat și pantofi de bucurat. Există eventualitatea, mai tulburătoare ca insomniile, ghemuită în stomac, cu unghiile înfipte în stern, ascuțite. Eventualitatea a ceea a ce ar fi putut fi. Oamenii renunță foarte greu la eventualitate.

Camera lui Cati are pereții tapetați cu diplome, medalii și lucrările la care a început sa lucreze de mică, pentru expoziția personală pe care trebuia să o bifeze înainte de 18. Ani. Cati îi avea mulți. Mama lui Cati le-a înrămat pe toate, deși unele dintre ele nu sunt finisate. Le privește în fiecare dimineață, atunci când vine, din reflex, să stingă lumina. Cati obișnuia să lucreze până la ore târzii și să uite lampa aprinsă. Mama ei nu și-a iertat debutul lui Cati, așa cum nu și-a iertat goana în care o fetiță a alergat, încăpățânată, spre perfecțiune. Spune, neobosit, că, poate, ar fi putut s-o oprească, să o salveze, să…

Doctorul care o tratează pe Cati, al șaptelea, și cel sub supravegherea căruia se află de aproape un an, conclude franc: S-ar fi întâmplat oricum. Întrebat cum își explică, altfel, performanțele pacientei, răspunde: un episod.

Lumina decojită se desprinde de piele ca porii. În fața mea stă o femeie albă, egală, pe care nu o cunosc. În fața mea stă fetița din poze, fetița cu semnătură în colț de tablouri. Și între ele două-pastile, multe pastile. Și apă, și ani, și cuvinte-fetuși, și…femeia e fetiță, fetița nu e femeie, imaginile alergând, suprapunându-se în galop. Cati înghite în sec și nodul îi alunecă în piept, sacadat. Dă pagina, dă pagina mai departe, 18, paragraf, 19. Îndoaie colțul. Mă privește lung. Știu întrebarea. Își lasă capul pe umărul meu și, pentru câteva minute, liniștea ei mi se urcă pe picioare ca un mușuroi de furnici. Și, pentru o secundă, decid sa rămân acolo, cu ea, pentru totdeauna. Îl urăsc pe Cehov și-aș vrea să-i urlu în urechea stângă, cu putere, că a fost al naibii de norocos. E-atât de absurd în lume să te iubească cineva.

ilustrații de Ana Maria Niculiță

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *