00:05

Conchobhar este prietenul meu cel mai bun. Circumstanțele prieteniei noastre sunt cât se poate de banale – o zi de vară portocalie, soare în parc, miros de scoici peste care memoria a pus un filtru vintage – , însă lucrul extraordinar a fost chiar descoperirea personalității lui Conchobar, un film documentar care, înaintea pauzei de publicitate de pe Discovery Channel, îmi oferea o informație uimitoare, un fact controversat care avea să fie ( sau nu ) explicat după cele cinci minute de reclame.

Conchobhar este prieten cu toată lumea. Conchobhar poartă doar tricouri roșii. Conchobhar nu bea limonadă. Conchobhar știe să meargă pe role. Îl cunosc prea bine ca să nu știu adevăratul său caracter. Conchobhar adoarme doar după miezul nopții, când e sigur că gândurile zilei anterioare nu îl mai pot urmări. Conchobhar citește mereu ultima pagină a cărților înainte de prima. Conchobhar nu suportă ticăitul ceasurilor. Conchobhar își ține ceasul de mână dat cu cinci minute înainte.

Conchobhar este prietenul meu

Secretul lui Conchobhar este că abuzează de timpul pe care îl are. Am fost îngrozită să aflu câtă cruzime se află în băiatul cu ochii aurii care mereu zâmbește. E mai puțin important cum am aflat că, în fiecare dimineață, Conchobhar își scoate Timpul din dulap și îl forțează să facă ce vrea el. Acum Timpul său este negru și plin de mucegai, purtând cu el amprentele lui Conchobhar în locurile în care acesta a tras de el, a tras până ce Timpul a devenit doar o coardă subțire a cărei materialitate tindea să dispară. Timpul a încetat să mai curgă uniform pentru Conchobhar și, pentru a evita moartea, a fost nevoit să se oprească din când în când. Acelea erau momentele preferate ale lui Conchobhar, momente despre care mi-a povestit, iar în ochii lui se citea o pasiune aproape brutală. În momentele în care Timpul se oprea, Conchobhar putea face orice, fără să îi pese de orarul strict pe care îl respectă cu strictețe. Doar în acele momente, Conchobhar era fericit. Iar odată ce Timpul începea să se miște din nou, Conchobhar îmi dădea mesaje în care se plângea că nu mai are timp.

Odată i-am spus că îi dau din Timpul meu. Nu credeam că o să mi-l ia cu adevărat, doar eram prieteni și era datoria mea să încerc să îl fac să se simtă mai bine. Timpul meu era roz, era un cântec de la radio pe care îl auzi odată și îl cânți de fiecare dată când te simți bine. La început, Conchobhar a luat doar câteva minute și am văzut că ochii lui sclipeau. Am observat că îi mai dispăruseră din cearcăne, iar în locul lor apăruseră muguri roșii pe pomeți. Dar era nesigur. Credea că minutele luate de la mine nu o să-i ajungă și o să trebuiască să-și chinuie iar timpul până la epuizare. Îi era frică. Zi după zi, el lua de la mine minute după minute. Timpul meu roz devenise un bulgăre vișiniu care se temea să fie atins și sfărâmat de Conchobhar, iar Timpul lui era din ce în ce mai vătămat de minutele și orele străine care abia încăpeau în cadranul său. Făceam și eu parte din povestea abuzului de timp a lui Conchobhar. Îmi era și mie frică.

Conchobhar îmi trimite un mesaj. Nu îi răspund, pentru că nu am timp.

 

 

Ilustrație de Ingrid Enache

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *