Interviu cu o balerină de culise: lebăda neagră, mitul spulberat

interviu cu o balerina
ilustrație: Simina Popescu

Teodora Iordache are 17 ani și învață la un liceu teoretic din capitală. Se vrea balerină și lucrează din greu la asta. A învățat să ocolească de ce-urile unei lumi descurajatoare și să primească energia celor care înțeleg cu ce se mănâncă visul ăsta.

Ploaia mustea în scrumierele de pe terasă, amestecând funingine, chiștocuri de Kent și șervețele zdrelite, pătate sau rujate, după caz.  Teo a întâmpinat ideea interviului cu o ușurință specific juvenilă, cu aceeași ușurință cu care a ales o masă într-o cafenea goală și o grimasă veselă și dârză în detrimentul uneia defensive și self-centered. După două ore petrecute cu ea într-un venue de la Universitate, am înțeles că visele apar și dispar, și că there is no such thing as a dream with a deadline.

Careu, Emeric Imre și Micuța Bijou

prin clasa întâi, ai ei au dat-o la balet. și la dans sportiv. a stat doi ani prin sala de balet, dar poate că era prea devreme pentru plié la bară și tendu. zicea că felu-i tomboy și ludicitatea vârstei se împotriveau, cumva, rigorii unei arte figurative.

„Prima zi de liceu? Eram cu semnul întrebării. Nu aveam nici un plan, așa că am stat random cu o tipă. Apoi a venit diriga și ne-a așezat după înălțimi.” Îmi zice că i s-au tot schimbat găștile și firile, dar nu i s-au diluat nici prieteniile, nici empatiile. „Am o prietenă, vezi, poate sună ciudat, dar nu am nicio amintire fără persoana respectivă. Pur și simplu, a fost acolo dintotdeauna.” Râde. Îi place Alexandra Ușurelu, ascultă Vama și i s-au încreţit poantele de la atâta Jurământ de Imre. Ascultă piesa cu gașca de la dezbateri. Teodora face debate de când a intrat la liceu, participă la competiţii naţionale și traininguri. „Dezbaterile m-au învățat să fiu dezinvoltă și să rămân organizată.” Despre Micuța Bijou zice că-i ultima carte memorabilă citită. Dau un search pe Google și-mi dau seama că dincolo de parabola unei fete care-și caută mama dispărută, romanul se declină în cuvinte puternice: cutezanță, sacrificiu, dorință, legături. Caut următoarea întrebare în minte. Mă examinează cu un zâmbet și gustă senină din cafea.

Timp și alternative

la doișpe ani, epopeele gimnaziului erau croite pe chiuluri la mate și brățări din șnururi. sau pe (re)descoperiri. teodora și baletul, actul doi.

Poate pare clișeic, știu, dar cred că mă inspiră Lacul Lebedelor. E jocul contrastelor. Când eram mică, îmi plăcea Frumoasa și Bestia.” Îmi povestește de o experiență tragico-comică de la un date, cu ingrediente absolut hilare: ea vorbind prea mult, un tip introvert, un amic de care s-a ascuns în spatele unui stâlp și un apel de la o colegă care o întreba cum e tipul, neștiind că vocea ei ajungea nu doar în urechea interlocutoarei, ci și în timpanul băiatului. Închide ochii și râde cu zgmot, descrețind frunțile mohorâților de lângă noi, care mai ciulesc din când în când urechea. Îi place să fie în controlul propriilor decizii. Poate de-asta își pune problema lucrurilor care nu depind de ea. Un accident fizic care ar ține-o departe de sala de repetiții, de scenă, de tutu-ul alb ce încorsetează ore de muncă și picioare perfect întinse deopotrivă. Învinge gândul cu un zâmbet și-mi mărturisește că nu e genul care să plece din România. Chit că aici nu există American Ballet Theatre. Nu știu ce poate apărea, dar știu că destinul mi-l fac eu.” Îi propun un exercițiu de imaginație: dacă nu ar fi fost balet […] Face o piruetă printre muzică („am voce doar de karaoke”), oratorie și arte plastice și răspunde: ar fi fost teatru. Își verifică discret celularul. Într-o oră trebuie să plece. Are antrenament.

Visul unei nopți de vară sau Prieteni și vacanțe

nostalgia baletului a cuprins-o pe nesimţite, ca o dragoste veche sau o bijuterie îndelung purtată. s-a trezit într-o dimineață și s-a înscris la cursuri. a doua zi începea. a avut fix o zi să-și găsească echipament: a umblat tot bucureștiul din kogălniceanu până-n vitan. se gândește ca-n toamnă să se mute la liceul de coregrafie Foria Capsali.

Mă aşteptam să vorbesc cu anxietăţile și bulimia unei balerine de cor, dar am în faţă îndrăzneala unei prim balerine în civil”. Despre societatea românească e optimistă și crede că începem ușor-ușor să ne dăm seama ce și cât se poate pe plaiurile mioritice. Posibil să zici că e utopic, dar schimbarea începe cu tine. Nu cu alți oameni sau alte lucruri.”  Teo e o fire independentă. Mi-a confirmat treaba asta spunându-mi despre zilele când stă fără ai ei și e nevoită să se responsabilizeze, despre șoferul de maxi care mă știe și o ia pe toate scurtăturile doar ca să ajung mai repede” şi, în fine, despre încrederea că va reuși. O încredere fără cenzură și subterfugii. Aceeași cu care a scris într-o noapte cam două sute de bileţele cu „gânduri speciale” pentru aniversarea prietenei ei. Cititorilor le recomandă să-și urmeze instinctul, să fie spontanti și să accepte firescul mai ușor.

Vara asta vrea să ajungă-n Vamă, dar și la munte, cu gașca, așa cum le e tradiția în fiecare an. Deși are acces la experiențele unei altfel de lumi, nu strâmbă din nas la distracții mai mundane: am ajuns mai devreme..credeam că durează mai mult să-mi iau bilet la Untold.”

Înainte să plecăm care pe unde avea treabă, facem un joc cu analogii. Am aflat, deci:

Primăvara e ca o persoană supraestimată.

Oamenii blonzi cu ochii negri sunt ca pisicile cu ochii gri.

Petrecerile fără prieteni sunt nașpa.

Zilele ei de naștere nu sunt nici deosebite neapărat, dar nici ca de zi cu zi.

Baletul înseamnă (ce credeți?) și durere, și satisfacție.

Notă: Teodora nu e nici o mască, nici un pseduonim. Vrea ca povestea ei să comunice și să inspire, dincolo de mitul lebedei negre.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *