Lucrare scrisă la Limba și Literatura Română

Clasa a XI-a, semestrul doi

Scrieți un eseu în care să tratați:

  • Romanticii au făcut pentru poezie ceea ce au făcut realiștii pentru proză: o artă populară (cu trecere la oameni). Cum vedeți acest lucru: arta accesibilă, arta obținută fără efort, opusă atât artei clasice (pentru aristocrați, deci pentru puțini), cât și artei moderne (pentru inițiați, deci tot puțini). E la fel ca Raiul: pentru toți sau pentru cei capabili? Iată dilema.

  • Romanticii urăsc mediocritatea (deci și măsura, deci și rațiunea, „aurea mediocritas” a clasicilor; în schimb, iubesc excesul, pasionalitatea: oare de aceea a prins romantismul la români? Mai putem tolera excesul după excesele secolului XX? Ce ați spune dacă și nazismul și-ar revendica romantismul?

  • Geniul – cât de actual credeți că mai e acest concept azi?

Arta ar trebui să fie accesibilă tuturor – în sensul că pot s-o privească. Nu există școală „de artiști”, ci doar teorie adunată de-a lungul timpului pentru ca oamenii de rând să poată descifra mai ușor arta. Să fim serioși: nu orice pictură e o operă de artă (majoritatea abia sunt picturi!), de asta ne scăldăm în kitsch (acceptabil numai dacă e asumat). Contrar opiniei populare, harul nu e înnăscut și nici nu se învață: se dobândește. Adevăratul artist e cel care a apăsat toate clapele conștiinței umane și știe care te fac să râzi și care te fac să plângi. Întâi de toate e nevoie de o condiție psihologică pentru a putea face artă. Sau doar de un ochi bun. Sau doi. Vă las pe voi să decideți.

Pauză de hahaha: cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Am acces la Internet și un creion în mână, cred că e destul – prototipul omului de rând. Mi-e și rușine.

Dacă clasicilor le era jenă să își afișeze tumultul (ce cuvânt grotesc!) interior, romanticii și-au tatuat tribulațiile pe frunte. De aici accesibilitatea: oamenii s-au regăsit și au cunoscut poetul ca om de rând, mai întâi de toate. Au descoperit că oamenii fac artă, nu artiștii, și și-au însușit-o. Au descoperit emoția ca și element de bază al artei: nu talentul, nu teoria, nu școala ci emoție netransfigurată de norme și aruncată în fața tuturor. Ne-am făcut vulnerabilitățile armă. La ce bune, atunci, școlile de artă? Unii mai vor să facă și ce le place – sau fug de altele, sărind în iluzia „lejerului”.

Tocmai de aceea un romantic ar spune „mai bine îmi zici că sunt prost decât mediocru”: odată cu accesibilizarea artei a însemnat că toată lumea o poate face și deci a devenit tot mai greu să fii original și să atingi noțiunea de artă „adevărată” (a se observa ironia – e oare arta cu adevărat în ochii privitorului? O pereche de ochelari aruncați pe jos într-un muzeu sunt demni de fotografiat? Face un om al străzii un performance în mijlocul bulevardului sau doar o scenă?). Clasicii erau niște snobi pe care poporul i-a pus pe un piedestal (de fapt cred că s-au pus singuri însă nu vor să recunoască)  iar romanticii, cu pasiunea lor excesivă, au făcut un performance din distrugerea acelui piedestal; un fel de Robin Hood al artei sau pur și simplu au dat elitismul jos.

Mediocritatea e la ea acasă în România secolului XXI, deci nu se poate pune problema de noi excese. Mă rog, poate doar excese de mediocritate. Nazismul și-a revendicat deja romantismul însă nu în modul în care ne-am aștepta: dacă port New Balance, mă rad în cap și distribui pe Facebook fotografii cu o broască urâtă înglobez simbolurile neonazismului milenial. Trump vs. Restul lumii, KKK, political corectness, spații sigure, Black Lives Matter vs. Blue Lives Matter, feminism și drepturile bărbaților. Totul e un joc politic de sumă nulă.

Revenind la mediocritate: e peste tot. Până și în cea mai bună clasă din județ (a 3-a din țară!) colcăie toate creierele degeaba. Ce grădină cu flori e aia dacă arată toate la fel? Buruienile aduc prospețime într-un mediu steril. Nu, nu, asta sună ca o scuză pentru incapacitatea mea de a mă ridica la un anumit standard.

Geniul dacă n-a murit înseamnă că e în hibernare. În ziua de azi avem obsesia asta bolnavă de a face pe toată lumea să se simtă specială așa că dăm tuturor premii de participare și s-au stabilit nouă feluri de inteligență, deci nu se poate pune problema de existența geniului – asta ar însemna că o singură persoană le are pe toate și nu e corect față de restul. Cred în geniul nativ, însă adormit, nu în geniul educat și impotent. Nu se poate pune problema geniului până n-au toți șansa să le spună cineva ce tip de inteligență au, zău. Până atunci, ne bazăm pe testele de pe Buzzfeed.

Am lătrat destul și am obosit. Recunosc, n-avem genii dar avem oameni buni. Își plătesc taxele și fac copii pe care îi trimit la meditații.

lucrare scrisa
colaj de Andrada Băleanu

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *