Când nostalgia vine cu propriul soundtrack

1988, petrecerea părinților mei: adunare aproape religioasă în jurul casetofonului în care rulează scârțâind o casetă înregistrată cu Pink Floyd.

2018, petrecerea mea: adunare la bârfă în jurul boxei din care se aude o melodie, nu contează care, pentru că nu o ascultă nimeni în mod special.

Deja pare că începe să se contureze o poveste de tip I was born in the wrong generation. Poate că ar fi mai romantic să zic asta, dar cred mai degrabă că m-am născut exact la momentul potrivit. E momentul în care, dacă vreau, pot să am parte de ambele scenarii. Și aici intervine romantismul – alegerea deliberată de a recrea atmosfera de acum treizeci de ani pentru a-i înțelege valoarea și semnificația. Sau poate pentru a urma o estetică aparte. Sau doar de curiozitate. Motive pot sau nu să existe, dar ceea ce mă interesează cel mai mult este cum se manifestă nostalgia asta față de trecut și ce spune despre mine. Să fie oare un articol despre asta mai hipster din partea mea decât dacă aș fi pus o poză pe Instagram cu casetele?

De la ai mei nu am rămas doar cu moștenirea trăsăturilor lor fizice – poate cel mai interesant lucru, după mine, este modul în care toate aceste trăsături mi se luminează la vederea unei casete care, surpriză, tot din arsenalul de minuni al părinților provine. Mi-a revenit, sau mai degrabă mi-am însușit, și colecția lor de casete care a devenit imediat obiectul fascinației mele și concretizarea admirației pentru muzică pe care se tot chinuiau să mi-o insufle. S-a întâmplat mai brusc decât se așteptau: găsit cutiile vechi cu muzică, făcut ochii mari cât cepele, umplut rafturile cu casete prăfuite, toate astea spre confuzia părinților care se împăcaseră cu ideea unui trecut uitat și îngropat. Și nu s-a terminat aici, pentru că originalele cu Nirvana, best-of-urile Genesis și Abba și mixtape-urile cu Peter Gabriel și Ozzy Osbourne cereau să fie ascultate. A trebuit să scoatem din cutie și casetofonul, mult mai afectat de trecerea timpului decât cd-urile și casetele care i-au răcnit în difuzoare. A fost atunci o perioadă în care doar din catalogul de muzică din tinerețea alor mei alegeam ce să ascult, pentru că aveam în minte pozele și poveștile cu chefurile lor.

Cred că asta, în mintea mea, se apropia cel mai mult de idealul experienței de a asculta muzică – un album cap-coadă, ochii ațintiți pe banda rotindu-se timp de o oră întreagă și scârțâitul ei constant umplând liniștea dintre melodii. Dacă însă încerc să devin cât de puțin obiectivă, scenariul ideal mi se năruiește și-mi explică decizia părinților de a ține casetele în cutie, nu în casetofon. Da, sunt ieftin de produs, dar calitatea sunetului scade cu cât asculți mai mult, sunt mari șanse să sară banda și să trebuiască să o pui manual înapoi, și multe alte argumente care de obicei apar în comparația cu vinilurile. Cu toate că n-am avut pick-up, pot să înțeleg superioritatea calității unui vinil, și chiar a unui CD, în fața umilei casete. But who am I to kill my darlings? Aș putea să spun că preferința asta irațională se datorează valorii sentimentale, dar refuz să rezum castele la asta, la obiecte pe care le ții nu de plăcere și nu de folosință, ci doar ca amintire.

Chiar dacă foarte rar în bani și doar uneori în sentimente, valoare există. Altfel mediile analog erau de mult dispărute. Poate în ochii unora chiar sunt, dar apoi apar albume lansate pe discuri de vinil în zeci de variante de culori, albume ale căror copertă este o fotografie instant trasă pe Polaroid, albume înregistrate pe casetă și reflectă (sau creează de la zero) interesul oamenilor care nu caută perfecțiunea, ci autenticitatea. Care în tehnologia contemporană văd un mediu impersonal, rece, și ar prefera să facă din obținerea și ascultarea muzicii o experiență completă, tactilă și personalizată. Care se apropie astfel de procesul de creație al muzicii în sine, și se raportează la modelele din trecut pe care le admiră, pentru care singurele creative outlets erau caseta muzicală și cea video. Care nu vor să fie ca restul și caută conectarea cu o lume nouă, sau reconectarea cu una de mult uitată.

nostalgia
Reclamă la primul walkman Sony rezistent la apă, aprox. 1981

Nostalgia se simte în memoria colectivă la fel, chiar dacă în cea personală ia forme diferite de la om la om, de la experiență la experiență. Dacă viitorul e pânza de păianjen în care fiecare fir e un mod posibil în care ar putea decurge lucrurile, trecutul e ața groasă de lână din care sunt tricotate toate amintirile noastre și de care ne agățăm în siguranță, pentru că nu se schimbă. Poate că de asta toată lumea filmează și face poze la concerte. Pentru că în retrospectivă, când toate detaliile inutile, precum coatele de la vecini sau lipsa înălțimii tale, sunt acoperite de filtrul transparent al uitării, momentele par mult mai frumoase. Și la fel cred că e și cu mediile analog: când ai ocazia să te bucuri de arta creată prin intermediul lor nu se mai simt neajunsurile tehnice, și tot ce rămâne și contează acolo pe disc, pe bandă sau pe film, e amprenta existenței umane.

”Casetă? Adică de bijuterii? Aaa, cu muzică… nu avem, nu se mai fabrică!”

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *