Ştiinţa explică artistul torturat

După cum spunea Aristotel, n-a existat nicio minte măreaţă care să nu fi fost atinsă de nebunie ceea ce înseamnă că trope-ul artistului nostru cu mâini tremurânde, faţă suptă şi fantome în ochi se inventase încă din antichitate, când depresia, anxietatea şi schizofrenia nu existau în registrul medicinei, şi nici artiştii nu erau văzuţi mai bine de nişte meşteşugari de speţă joasă, banausos. Până azi, imaginea a avut timp să fie şi acceptată, şi romanticizată, căpâtând un şarm anume, un risc frumos. Demn de precizat e că ăsta nu-i doar un stereotip, ci există şi o corelaţie ştiinţifică între creativitate şi tulburările mentale (lucru postulat prin peste 30 de studii), chiar dacă nu e uşor nici pentru oamenii de ştiinţă să definească creativitatea şi geniul. Totuşi, nu sunt studii care să afirme că geniul e cel care naşte tulburările sau că el nu poate exista în absenţa lor, dar e clar că cele două îşi dau pase.

În termeni anatomici, au loc procese neobişnuite în lobul frontal (unde sunt stocate cunoştinţele), în special în cortexul prefrontal, procese ce sunt asociate în mod normal schizofreniei şi depresiei manice. Aşa apar deziluziile; conexiunile neobişnuite între idei care, la prima vedere, nu au nimic în comun. Mai apoi, când nivelul de dopamină şi norepinefrină se dereglează, apare starea de reverie şi gândire haotică, care ghici unde ocurează: ori în episoadele unui schizofrenic/depresiv, ori în timpul aşa-zisului sevraj de artist. Şi deşi încă nu putem spune că bolile mentale au dat naştere creativităţii ca şi side effect, putem fi siguri că, ca şi proces, sunt extrem de apropiate.

Ceea ce explică de ce dezordinea şi melancolia au ocupat atâtea minţi mari: Beethoven, de pildă, era un alcoolic depresiv, Eminescu se lupta cu psihoza-maniaco-depresivă, Anne Sexton era depresivă şi suicidală, Sylvia Plath – la fel -, şi mulţi alţii urmează şablonul. Sunt artişti care şi-au petrecut viaţa încercând să-şi lase operele neatinse de putredul vieţii lor şi sunt artişti care şi-au iubit tulburările, pentru că aşa au evoluat şi şi-au căpătat profunzimea.

Nietzsche, scriitor mai mult decât profet, cu PCR la demenţă şi neurosifilis, a vorbit în Ştiinţa voioasă şi Ecce Homo despre ideea de amor fati: cum să ajungi să-ţi iubeşti destinul, cu tot cu tragediile sale. Acum, ideea de Übermensch prin care s-a făcut cunoscut se baza pe predilecţia filosofului pentru contradicţii: resetarea moralului pentru ca apoi să experimenteze mizeria şi luxul, înâlţimile şi grotele, căci doar când le va cuprinde pe toate va ajunge un om complet. Astfel, boala nu i-a împovărat viaţa, ci a echilibrat nişte balanţe care l-au ajutat să devină Übermensch.

Egon Schiele, Autoportret cu capul plecat, 1912
Egon Schiele, Autoportret cu capul plecat, 1912

Dacă ne mutăm la Van Gogh, e altă poveste: epilepsie, anxietate puternică, bipolaritate, BPD – recunoscute ca parte din istoria familiei lui, însă netratate la timp. Cum mie mi s-a spus la şcoală că şi-a tăiat urechea ca să îşi impresioneze iubita, că picta peisaje într-un fel care nu-i seamănă realităţii şi că s-a sinucis, l-am privit toată copilăria mea ca pe un tip excentric, neînţeles nu în sensul interesant, ci respingător. Şi chiar şi astăzi e greu să îmi dau seama ce era într-o mai mare măsură: bestie ursuză sau copil emoţional. Dar ştiu că Van Gogh a iubit atât de mult. Când vârsta de 37 de ani l-a prins în braţe, el încă avea ochii suiţi pe stele, filozofând despre cât de frumoasă e noaptea, câtă artă locuieşte în natură şi cât de nobil e să iubeşti şi să înveţi. Nu reuşea să îşi vândă picturile şi singurul sprijin era fratele lui, dar era convins că vrea să îşi fructifice pasiunea, cu duioşia lui copilăroasă care nu i-a fost adormită de halucinaţii şi insomnii.

„Asta e ambiţia mea, crescută mai mult cu iubire decât cu furie, crescută mai mult cu pace decât cu pasiune. E adevărat că mă regăsesc des într-o stare mizerabilă, însă încă mai există înăuntrul meu calm, armonie şi muzică. În cea mai sărăcăcioasă baracă, în cel mai murdar colţ, eu văd desene şi picturi. Şi, cu o forţă de nerăpus, mintea mea e atrasă de aceste lucruri. Crede-mă că uneori râd din inimă pentru că oamenii mă suspectează de tot felul de răutăţi şi absurdităţi de care nici măcar un fir de păr de-al meu nu e vinovat – eu, ce sunt nimic altceva decât un prieten al naturii, al cunoaşterii, al muncii, şi în special al oamenilor.”

(dintr-o scrisoare a lui Van Gogh pentru fratele său, Theo)

Înseamnă oare că tulburările mentale ar trebui menţinute cu grijă, şi nu tratate, de dragul creaţiei? Sau că artiştii devin artişti ca şi compensaţie pentru tulburările lor, hrăniţi de aspiraţia asta fără ţintă de a deveni mai mult? Ştiinţa seceră în continuare, iar bieţii oameni nu se distrează foarte mult, oricum ar fi.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *