De la Cannes la București

De când am văzut nominalizările la Cannes am așteptat cu mare nerăbdare venirea toamnei pentru că știam că va aduce odată cu ea și Les Films de Cannes à Bucarest unde îmi pusesem în gând să stau zi lumină să văd toate filmele. Bineînțeles că alte responsabilități s-au pus între mine și planul meu de a nu lipsi la niciun film (nici măcar la alea care se suprapun!). Am făcut un compromis și mi-am petrecut săptămâna alergând prin București ca să ajung la cinema la timp. Și mi-a ieșit, ba într-o zi am apucat să-mi iau chiar și popcorn înainte de film. Oricum, pusă în fața filmelor nu mai conta nici că mai devreme pierdusem metroul, nici că dormisem 3 ore în noaptea trecută și ieșeam din sală mai energică ca oricând, gata să încep să le povestesc tuturor ce film frumos văzusem.

E greu să îți alegi filmele preferate dintr-un calup atât de mare de filme premiate, dar tot gândindu-mă și răzgândindu-mă m-am hotărât la cele care m-au marcat cel mai tare. O să vă zic și vouă un pic mai jos de ce și o să încerc subtil să vă conving să le vedeți pentru că merită atâââât de mult toate.

(Îl trec cu vederea pe Juste la fin du monde despre care am scris aici și nu o să o iau de la capăt că nu mă mai opresc din scris.)

 les films de cannes

THE BFG

The BFG, de Steven Spielberg. La Cannes a fost în afara competiției, dar pentru mine a fost în top 3 (hai 5) cele mai așteptate filme ale anului ăsta. Din toată colecția mea de cărți scrise de Roald Dahl, la Uriașul Bun și Prietenos mă întorceam cel mai des, o citeam, o puneam pe mama să-mi citească, o ascundeam sub pătură ca să o pot reciti noaptea. Dincolo de poveste, mă fascinau ilustrațiile (mulțumesc, Quentin Blake) atât de expresive. Niciodată n-au fost uriașii mai frumoși ca The BFG, iar eu mi-am petrecut copilăria dorindu-mi să fiu Sophie – personajul principal al poveștii – (când nu-mi doream să fiu Matilda, Lucy din Cronicile din Narnia, sau Eowyn din LOTR) ca să mă pot plimba sprijinită de urechea unui uriaș. Se pare că și pe Spielberg l-au fascinat desenele lui Quentin Blake, pentru că în același stil au fost făcuse și personajele din film.

Dacă e ceva la care e foarte bun Steven Spielberg, e să facă povești frumoase. Frumoase din toate punctele de vedere. The BFG te poartă prin toate tărâmurile magice, de la cel al uriașilor, la locul unde apar visele, iar apoi te aduce direct în curtea reginei Angliei unde, deși un uriaș e ceva nebunesc și mai nebunesc ar fi ca acel uriaș, odată ajuns să nu fie invitat la ceai (chiar dacă ceaiul e pus într-o găleată). Mi-am văzut povestea copilăriei prinzând viață într-un mod incredibil și am fost fericită multă vreme după. Dacă v-a plăcut și vouă cartea trebuie neapărat să-l vedeți, iar dacă nu, ei bine, trebuie să îl vedeți oricum, o să vă farmece din primele minute.

 les films de cannes

MA LOUTE

Ma Loute, de Bruno Dumont a concurat la Palme D’Or. Mi-a atras atenția pentru că de mult n-am mai văzut ceva atât de absurd care să și funcționeze atât de bine. Dacă amesteci umorul tuturor sketch-urilor caricaturale în care oamenii mai mult se strâmbă decât vorbesc, adaugi un strop din întâmplările din filmele lui Yorgos Lanthimos, niște bogătani pentru care natura înseamnă mai degrabă flori de plastic, câteva dosare ale unor oameni internați la boli nervoase și costumul Broscoiului din Vântul prin sălcii o să îți iasă Ma Loute. La ingredientele astea, rezultatul ar trebui să fie o explozie și nu în sensul bun. Dar Dumont merge ca un acrobat pe sârmă, la 200 de metri înălțime și în loc de bara de echilibru ține filmul. Și nu numai că ajunge în aplauze în celălalt capăt, dar face asta sărind într-un picior și mergând cu spatele în timpul acrobației. Pendulează cu atâta ușurință de la canibali la oameni care leșină când văd o imagine atât de „pitorească” ca un pescar care stă liniștit în barca lui, de la incesturi la jocuri de copii, încât aproape că începi să te simți prost că ți se pare absurd. Pentru personajele din Ma Loute, cu siguranță nimic nu e ciudat, nici măcar un polițist care se umflă și își ia zborul când e îngrijorat. Poate că tu ești cel care greșește, deci, sau poate că lumea dintotdeauna a fost așa dar n-ai observat.

 les films de cannes

ELLE

În cu totul alt registru decât cele ale filmelor despre care am zis mai sus, Elle, de Paul Verhoeven a concurat și el la Palme D’Or. Dacă auzi acțiunea povestită ai fi tentat să crezi că e o dramă, dar e greu să păstrezi părerea asta după ce dai de personajul principal, Michèle LeBlanc, care, orice i s-ar întâmpla, refuză cu o încăpățânare aproape enervantă să devină victimă. Și cine crede că nu există femei puternice în filme ar trebui să vadă filmul ăsta, unde Michèle e în stare să treacă peste propriile traume în câteva ore, ca mai apoi să își ajute fiul, fostul soț și prietenii cu tot felul de probleme și să mai și ajungă la timp la job unde conduce o echipă de oameni care nu o plac prea tare pentru că le cere prea mult. Și nu face toate astea din spirit de sacrificiu sau ca să fie plăcută, le face pentru că i se pare normal. Ce ar fi anormal ar fi să stea să își plângă de milă. Lui Michèle nu-i e frică de nimic și găsește o soluție pentru orice. Singura regulă din viața ei pe care o urmează cu strictețe pare să fie accea de a nu apela vreodată la poliție. Pentru că, așa cum a aflat când era mult prea mică, poliția mereu greșește.

 les films de cannes

JULIETA

Pedro Almodóvar vine tot pentru Palme D’Or cu Julieta. Julieta și fiica ei, Antía, se trezesc puse în cea mai atroce situație posibilă și fiecare reacționează în felul ei. Încearcă să se ajute una pe alta și pare  că funcționează, dar fragilul cocon pe care și l-au creat în jurul lor ca să se protejeze se fisurează și totul începe să o ia la vale. Toate greșelile adunate ale personajelor principale produc o avalanșă dezastroasă, dar Almodóvar rămâne imparțial. Ce li se întâmplă e deja destul de rău, nu mai au nevoie și de o pedeapsă din partea regizorului, care nu intervine să le judece și ne invită și pe noi să le privim cu milă și înțelegere. Ceea ce nu e întotdeauna ușor, pentru că există mereu un reflex de a încerca să găsești vinovatul și personajul bun. Și pentru că Julieta e personajul principal, iar Antía e importantă mai ales prin absența ei, am fi tentați să o sprijinim pe Julieta, mama rămasă singură și tristă, doar că Almodóvar nu ne permite asta și ne amintește tăcut prin flash-back-urile Julietei cum Antía și-a înghițit toată furia și tristețea și și-a ajutat fără să clipească mama când a avut cea mai mare nevoie de ajutor.

Ca-n viață, toți suntem un pic vinovați și un pic victime, iar o discuție de tipul „cine a greșit mai tare” nu duce nicăieri de cele mai multe ori. Julieta e un film incredibil de intens și de uman care nu trebuie ratat.

 les films de cannes

BONUS – DOUĂ LOZURI

E o frustrare veche de-a mea că în prea multe filme limbajul pare foarte artificial, ca și cum cei care au făcut dialogurile nu au auzit în viața lor niște oameni reali vorbind (avem aici exemplu toate filmele cu adolescenți în care se vorbește foarte elevat iar la finalul unui monolog de 5 minute personajul trântește un „frate”, zis cam cu îndoială, de parcă ar simți cumva că nu se potrivește, dar așa pare mai veritabil, toți tinerii vorbesc așa, nu?).

Nu e cazul și în Două Lozuri, al lui Paul Negoescu. Întâlnim aici oameni de la țară, derbedei, prostituate, copii, polițiști, tineri și bătrâni. Toți vorbesc atât de natural încât te simți de parcă ai sta și tu la taclale cu ei. Paul Negoescu se pricepe foarte bine la a identifica tipologiile oamenilor și extrage fix detaliile alea esențiale pe care nici nu le observi de obicei, iar umorul nu vine din replici care se vor amuzante, ci, pur și simplu, din ticurile fiecărui personaj, care te fac să ai impresia că nu vezi 3 străini bătând la ușa unui apartament, ci îi vezi chiar pe ăia trei vecini ai tăi care stau în fața blocului vara și beau bere.

Dincolo de limitările date de buget și de unele stângăcii în filmare, personajele cu siguranță sunt cele care fac Două Lozuri un film atât de savuros și de amuzant și, dacă n-ai ști, n-ai crede că majoritatea actorilor sunt abia la început de drum. E genul de film care n-are cum să nu îți facă ziua mai bună.

Acesta fiind zise, am înșirat aici câteva din filmele care au avut un efect foarte puternic asupra mea dintr-un motiv sau altul, dar să știți că Les Films de Cannes à Bucarest a venit și cu multe alte minunății pe care o să vă las să le descoperiți singuri, până la ediția următoare, când sper să ne vedem în sală.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *