De vorbă cu Luca Istodor, directorul festivalului Super

Super este un festival, făcut de adolescenți, de filme făcute de adolescenți. Ediția a 4-a are loc între 19 și 22 mai, la Cinema Elvira Popescu, Plant-up și Green Hours. Înainte de festival, s-au organizat Super Warm-up și ateliere de film și fotografie. 

s u p e r

Luca Istodor este directorul festivalului Super. Este în primul an de facultate la Harvard, unde studiază Women and Gender Studies. A făcut mult voluntariat la Asociația Accept (cu care a făcut și o groază de proiecte, precum Rainbow Families), e activist LGBT și a scris http://blogulmov.tumblr.com/ acum trei ani. Și, overall, e un tip foarte înalt și dulce.

L-am cunoscut pe Luca acum vreo doi ani, când eram în clasa a noua. Eu fusesem învățată că adolescenții n-aveau nimic propriu-zis de făcut în afară de școală, olimpiade și concursuri, și am fost extrem de surprinsă când am aflat că niște adolescenți făceau un festival de film. Voiam să fac ceva diferit pe atunci și am aplicat ca voluntar – și-așa, Super a fost primul meu voluntariat, care mi-a deschis și mintea, și ochii, și mi-a arătat că e super important să te implici – și că poți să contezi oricât de mic ai fi.

L-am întrebat pe Luca niște lucruri despre Super, ca să clarifice el ce înseamnă, de fapt, festivalul, și care e treaba cu Super-adolescentul.

Cum a apărut conceptul de „Super”?

Super a început în 2013, când eu, împreună cu alți regizori adolescenți (prieteni și oameni adunați de prin jurul meu) am vrut să facem o proiecție de film care să ne fie adresată exclusiv nouă. Unul dintre cei patru venise la mine ca să își proiecteze filmul în Sava, ceea ce nu s-a luca!putut pentru că profesorii au încercat să vadă înainte filmele și să le “cenzureze” în caz că e ceva nepotrivit. Așa că ne-am mutat la Studio, care ne-au dat sala pentru o seară, și care, culmea, au fost mai deschiși la propunerea noastră, ca liceeni de a zecea, decât au fost cei din liceu. Am reușit să strângem, printr-un event pe Facebook și două mici parteneriate media mult mai mult public decât ne așteptam. Cred că e important să văd în continuare lucrurile în perspectivă: la prima proiecție încercam din răsputeri să găsesc îndeajuns de multe filme și regizori ca să facem măcar o oră și ceva de proiecții (inițial, grupul de prieteni regizori era doar de vreo trei, apoi i-am găsit și pe ceilalți doi), iar la ediția patru selecționerii Super au ales din peste 350 de filme din vreo 30 de țări, din care au trebuit să respingă 300.

După prima proiecție, mi-au tot spus oamenii din jurul meu ce idee bună e, și că nu există niciun proiect mai larg care să încurajeze liceeni să facă film, așa că am făcut un festival. L-am extins la patru proiecții în al doilea an, am făcut un call pentru interni, fiindcă știam că o să am nevoie de oameni care să mă ajute, am făcut un call pentru filme și am găsit vreo 80, am primit o finanțare de vreo 2000 de lei. Țin minte că la a doua ediție am fost dezamăgiți de câți oameni au venit, dar cumva anul trecut, la a treia, am reușit să creăm un fel de comunitate, cu oameni prietenoși care ajung să se cunoască între ei, și care ajung să colaboreze și după festival. Pentru că practic ăsta e și unul dintre scopuri: ca adolescenții să continue să facă filme, și să își îmbunătățească producțiile, fie că se întâmplă prin colaborări sau prin faptul că sunt încurajați pur și simplu de existența festivalului să facă câte un scurt-metraj. În plus, anul trecut am adăugat și expoziția Super, care a lărgit publicul căruia ne adresăm; am inclus și concerte ale unor trupe făcute de adolescenți, și practic am avut la festival de la cineaști la graficieni, fotografi și diverși muzicieni. Dar vrem ca filmul să rămână în continuare componenta principală. Anul acesta am încercat să facem mai multe workshop-uri și să extindem evenimentele Super pe cât mai multe luni din an. Nu ne place să ne limităm doar la patru zile. Foarte multă lume părea interesată să învețe mai mult, pentru că oportunitățile să înveți și să exersezi să faci film sunt puține (probabil Let’s Go Digital sau Atelierele Asociației Vira sunt cam singurele).superrr

Am organizat un masterclass de film, un workshop foto, un workshop de film și proiecțiile Super Warm-up, cu filme de prin toate colțurile lumii oferite de institute culturale, în pregătire pentru festival. Acum, festivalul are o expoziție, concerte și cinci proiecții, trei de competiție (naționă și internațională), o retrospectivă a Asociației Vira, care face workshop-uri de film documentar, și secțiunea Festival Friends, unde proiectăm filme făcute în workshop-urile Super și filme făcute de regizori de la celelate ediții. Cumva, asta ne ajută să păstrăm “comunitatea” despre care vorbeam.

De unde numele?

Eram în mașină cu tata, și l-am întrebat ce nume să îi dau proiecției de film de la Studio. Tata a zis: “Ceva ce spun adolescenții des. Tu ce cuvânt spui des când îți place ceva?”. Singurul cuvânt la care m-am gândit a fost Super. Acum, am ajuns să scriu Super cu literă mare în orice conversație sau situație, din obișnuință, chiar dacă nu se referă la festival.

Cât de mare este echipa de acum? Mai căutați voluntari?

Echipa are acum aproximativ 10 persoane, dintre care doar doi adulți, la care se adaugă cei 20 de interni Super și cei 10 voluntari. Tocmai am făcut un call de voluntari, dar vrem să facem câte unul în fiecare an. Fiind un festival de adolescenți, credem că e cumva singurul mod de a fi în continuare “în contact” cu oamenii care sunt în clase mai mici, fiindcă cei din echipă tind să crească. Deja eu și cu Marc Solomon (selecționer), am ajuns la facultate.

lucaaSpune-ne ceva despre expoziție. Și despre concerte.

Expoziția este în casa (semi-părăsită) de la Plant-up, pe Strada Școalei numărul 8, și are tema SUPERrealism. Include de la pictură, fotografie la grafică și instalații, iar în seara expoziției vor mixa diferiți DJ, vom avea un performance al trupei de teatru Nebotezată, și un mic afterparty. Expoziția e un efort colectiv imens- de la montat tablouri la diverse reparații prin casă sau poziționarea corespunzătoare a luminilor. Iar tot ce se întâmplă legat de expoziție i se datorează curatorului, Andrei Lumpan. Concertele din Green Hours vor fi vineri și sâmbătă după proiecții, cu două trupe de muzică experimentală jazz și rock: Javra (proiectul Anei Leonte) și Antaki.

Cum e Super-adolescentul? Ce îi place să facă, ce muzică ascultă? 

Super-adolescentul androgin tinde să se holbeze la toată lumea din afișe, și anul ăsta e cosmonaut, într-o speranță de a atrage filme nu doar din cât mai multe țări de pe glob, ci și din afara planetei. Superadolescentul vine desenat în multe variante și înseamnă multe lucruri, în funcție de cine îl vede. Pentru mine e un fel de partener într-un awkwardness SUPER!constant față de lumea din jur și un fel de interograre contantă a “ce naibii se întâmplă în jurul nostru?”. Dar asta gândesc doar eu. Îl văd ascultând un blues liniștit și contemplând.

Cum crezi că putem să includem filmul în programa școlară? Crezi că e posibil? Și de ce ar trebui s-o facem?

Cred că orele de educație vizuală, care există deja, sunt un început bun, dar ar trebui luate mult mai în serios, și educației cinematografice ar trebui să i se acorde mult mai mult timp și spațiu în programă. Cred că ar fi foarte simpatic și elevii ar fi mult mai fericiți la orele astea dacă s-ar face și ceva practic. Ar fi genial ca, măcar de câteva ori pe parcursul celor patru ani, școala să le ofere niște camere cu care să facă exerciții. Cred că ar schimba nu numai modul cum văd adolescenții cinematografia, dar ar fi un highlight al întregii experiențe la școală. Cred că e foarte posibil și că ar trebui pus mult mai mult accent pe artă în general. Dacă științele sau limbile străine se fac atât de serios, nu văd de ce arta nu ar putea fi și ea luată în serios pe bune. Cred că filmul e o modalitate de exprimare, poate cea mai complexă, cu care toți ar trebui să aibă măcar puțin contact.

Ce le-ai spune tuturor adolescenților pasionați de film?

Să facă filme chiar dacă de multe ori nu au ocazii potrivite sau resurse. Și să vină la Super.

Și, în final, cum e la Harvard?

La Harvard e genial că îmi pot alege exact ce cursuri vreau să studiez. Mi-am luat un curs de film horror pentru că sunt pasionat de filme horror de când eram mic, mi-am luat un curs despre reprezentările femeilor în reviste și un curs despre Virginia Woolf, doar pentru că sunt subiecte care mă interesează. Social, dacă primul semestru a fost de adaptare, cu vreo două ore pe zi, cel puțin în prima lună, în care mă simțeam singur și departe de casă, acum simt că m-am atașat și de unii oameni și de atmosfera de acolo. Chiar dacă încă e ciudat că nu mai locuiesc în București, mă simt mult mai confortabil și asta mă face cel mai fericit, fiindcă nu vreau să stau acolo patru ani și să îmi fie constant dor de casă.

Super începe în seara asta la Plant-up, cu expoziția de SUPERREALISM, 6-30. Be there!

superrealism
superconcertele

Comentarii

1 Comment

Add Yours
  1. 1
    Festivalul de film Super: din perspectiva organizatorilor - Dissolved Magazine

    […] „Ca director al festivalului, am ajuns cumva să coordonez câte puțin din toate: ajut cu voluntarii, cu sponsorii, cu PR-ul, cu locațiile și da, cred că devin puțin (mai mult) control freak când mi se pare că lucrurile nu se întâmplă la timp sau cum ar trebui. De asta, începând cu câteva zile înainte de festival sunt stresat și obosit continuu – și nu se termină decât după ce dorm câteva zeci de ore după. Sunt stresat să nu se întrerupă proiecția (așa cum s-a întâmplat acum doi ani cu sala plină și nu am reușit să rezolvăm problema decât după vreo 20 de minute) sau să nu uit să menționez pe cineva (așa cum la un moment dat am uitat numele membrilor juriului când vorbeam la radio, și prezentatoarea m-a „prins” cum mă uitam pe site-ul Super în timpul emisiunii ca să citesc de acolo). Pe loc, chestiile astea mi se par „fatale”, mi se pare că gata, Super a suferit o lovitură imensă când ceva iese de sub control și nu o să-și mai revină niciodată, dar Super continuă și la finalul zilei îmi dau seama cât de mult crește festivalul și cât de mulțumitor e asta. Singurele „scăpări” sunt petrecerile de după proiecții, când reușesc, măcar după 11-12 noaptea, să se disipeze tensiunea și stresul. Dacă hotărâm să mergem și în Queens (clubul gay din București) ca afterparty, așa cum am făcut anii trecuți, ca să dansăm puțin pe Carla’s Dreams sau Delia, atunci cu siguranță uit puțin de griji. Dimineața următoare, evident, reîncepe ciclul: mahmur, mă trezesc și mă duc din nou, anxios, în sala de cinema. De asta, Super devine o combinație imensă de stări: stres, frici, anxietate, fericire, mulțumire, alergături, agitație, petreceri, (prea multă) socializare, și puțină mahmureală.” – Luca Istodor, directorul festivalului […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *