Jurnal de festival – Electric Castle

Vara a început să fie tot mai des numită „festival season”, și nici nu mă mai miră să văd că sunt anunțate mai multe festivaluri într-un an decât albume. Poate că exagerez, dar publicitatea intensivă mi-a dat impresia că muzica sună mai bine la un eveniment de genul ăsta, că stai patru-cinci zile și te simți ca într-o vacanță all-inclusive. Eram totuși sceptică, într-un fel îmi era teamă să nu fie genul de distracție care se termină odată ce ți-ai făcut poză la intrare, și poate de asta am bifat primul meu festival în adevăratul sens al cuvântului abia anul acesta. Onoarea îi revine celui de-al șaselea Electric Castle, în urma căruia pot spune că da, muzica trăiește, muzica învinge și muzica sună într-adevăr mult mai autentic când ai ocazia să o simți din primul rând, înconjurat de prieteni.

electric castle
© foto Alexandra Dumitrana

Prin urmare, toate grijile mele au dispărut mai repede decât soarele de pe cer când am ajuns în Bonțida, am făcut celebra poză la intrare (good to see you, it’s been a while) și am realizat că distracția abia începe – pentru că de partea cealaltă se întindeau atâtea posibilități, atâta noutate. Nu știu dacă copleșirea (care s-a menținut, de fapt, în toate cele cinci zile) se datora faptului că trăiam asta pentru prima dată, dar am impresia că până și veteranii au fost surprinși, fie doar și de amploarea pe care a luat-o festivalul. Pe lângă cele nouă scene, printre activitățile care se derulau aproape non-stop se numără spectacole de circ, proiecții de film, competiții de volei, workshop-uri și panel-uri pe diverse teme, și lista poate continua. Dacă până atunci mi se părea imposibil să văd toți artiștii care mă interesau, zecile de extra-activități mi-au îngreunat și mai tare misiunea, dar în același timp au eliminat orice urmă de plictiseală care m-ar fi putut deranja.

 

Lăsând puțin la o parte aspectele care țin de atmosfera festivalului, motivul principal care m-a adus la Electric a fost muzica. Aveam câteva nume mari de neratat, descoperisem și nume mai mici pe care voiam să le văd, și cumva tot și-au făcut loc pe lista mea și câteva surprize plăcute, show-uri care au avut un impact neașteptat de mare asupra mea. Vineri, apune soarele, iar celor trei băieți din Son Lux nu le trebuie nicio proiecție pe scenă, pentru că fluctuațiile de ritm, voce și sonor fură atenția tuturor. Și e între două piese în timpul cărora stai împietrit în fața scenei, neștiind dacă să-ți consumi energia dansând sau legănându-te cu lacrimi în ochi, când Ryan Lott se adresează pentru prima dată publicului – we’re here because of you, because you are here – și aplauzele se revarsă fără oprire, aproape urmând ritmul nebun al tobelor.

electric castle
© foto Alexandra Dumitrana

Și ăsta e doar unul din momentele care s-au regăsit pe lista de highlights pe care o discutam și completam la finalul fiecărei seri, și pe care aș putea să o povestestesc ore în șir. Ore în care aș spune despre zilele de naștere ale lui Ellie (Wolf Alice) și Delilah (The Last Internationale), sărbătorite pe scenă și în public, despre spectacolul eteric realizat de múm și susținut cu atâtea instrumente diferite, despre zecile de fuck you de care ne-a încurajat Yonaka să scăpăm, despre fiecare mulțumesc rostit timid pe scenă, despre toate bălțile în care ne-am scufundat ca să prindem loc în față la Nothing but Thieves și despre primul loc la gard, la The Horrors, unde m-a învăluit cel mai frumos joc de lumini.

Dar în principal aș povesti despre trupele mele preferate, poveste pentru care un paragraf pare prea puțin, și care m-au terminat din toate punctele de vedere. Nu vreau să știu câte coate au încasat vecinii mei la Wolf Alice, concert care m-a lăsat fără voce și cap pe umeri chiar din ziua întâi. Am simțit atunci onestitatea și pasiunea cu care își împărtășește Ellie viața prin muzică și am cântat cât am putut de tare că da, mă identific. Un alt moment în care mi-am rupt și picioarele și inima a fost la IDLES, după care m-am bucurat enorm să aud păreri că a fost „cel mai bun concert, în mod obiectiv”. A fost un contrast atât de mare între membri ai trupei purtați pe brațe prin mulțime deasupra unui mosh-pit și îmbrățișările și mulțumesc-urile împărțite în public la final, care au ajuns până și la paznici. Dar e fix elementul surpriză regăsit și în muzica lor, fără de care nu ar fi ei, și de care am dat și noi dovadă când le-am întâmpinat muzica în lacrimi, țipând „please come back”.

Cu toate astea, notându-mi concertele la care am fost, parcă numărul lor e prea mic și parcă am ratat prea mulți headlineri. Am prins-o totuși pe Jessie J, fantastică și energică precum mă așteptam, dar poate prea comunicativă. Cred că în timpul unui discurs de-al ei, când acoperea toată mulțimea nostalgică în mulțumiri și urări de bine, mi s-a concretizat în minte numărul impresionant de female-fronted bands de anul acesta. Un număr incredibil de necesar, de altfel, pentru conștientizarea diversității și a importanței respectului, chestiuni care am observat că lipsesc mai degrabă în mediul online. Tot acolo m-a izbit un val de almost-hate cu privire la festival, și în special line-up, dar care se dizolva cu cât zilele treceau cu succes și care mă bucur că nu s-a concretizat și la fața locului. Ar putea fi doar o consecință a îndârjirii cu care festivalul continuă să adune sub aceeași umbrelă atâtea genuri, artiști, și implicit tipuri de persoane diferite, mișcare curajoasă pe care totuși nu pot decât să o admir. Cum altfel aș fi făcut atâtea descoperiri care să-mi reamintească cât de surprinzătoare e muzica?

electric castle
© foto Alexandra Dumitrana

Joel Amey, toboșar în Wolf Alice, a descris experiența unui festival ca pe o tabără de vară, un loc care aduce lumea și artiștii împreună și în care nu e loc decât de good spirit. Stând acum la povești în jurul unui foc deja stins, nu pot decât să închei decât cu optimism, speranță și nerăbdare. N-am zis de noroi, n-am zis de supermarket, n-am zis de roată și de luminile ei, n-am zis de orele când (nu) e coadă la autobuz, nici de croissant-ul cu caise, nici de goana după Maurice Munteanu, nici de laptele cu ciocolată băgat sub pelerină și nici măcar de ghiozdanele aruncate după gard ca să fie mai mult loc de dans. Dar, ca în fiecare tabără care se respectă, cele mai mari secrete le descoperi doar când mergi acolo, să le trăiești pe pielea ta și să lași tot ce-i în jurul tău să te surprindă.

Electric Castle, until next year, this is something to remember me by.

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *