Normalitate, ce cuvânt brutal!

Normality, such a brutal word este una dintre cele mai mișto expoziții la care am fost în ultima  vreme.

Paul Duncă și Virginia Lupu documentează petreceri și aniversări din comunități care includ persoane cu dizabilități (nevăzători, persoane cu afecțiuni psihice și locomotorii, hipoacuzici, etc) și le prezintă prin reconstituiri vizuale și performative. Birthdayroom este o serie de performance-uri la MNAC, în cadrul expoziției ”Normalitate, ce cuvânt brutal!”

Din descrierea evenimentului:

Normalitatea și anormalitatea sunt expresii ale puterii, care creează falii între oameni. Cum ar arăta lumea dacă persoanele cu dizabilități ar fi majoritare, nu o minoritate lipstiă de putere? Unde ar fi plasate lucrările într-o expoziție de artă – la nivelul privirii celor care stau în picioare sau a celor a căror mobilitate și perspectivă depind de un scaun rulant? În ce fel ar fi prezentate lucrările pentru nevăzători de diferite grade? Cum ar fi dacă voci stranii ți-ar bruia gândurile dictându-ți ce să faci?

Astea sunt întrebări pe care cred că toată lumea și le-a pus, la un moment dat. Ca ”ce aș face fără muzică” sau ”cum aș putea să merg printr-un oraș fără să văd” (mai ales printr-un oraș atât de neprietenos ca Bucureștiul), întrebări scary, la care alegem să nu răspundem, pentru că ne fac să ne simțim inconfortabili.

Tocmai de asta, expoziția ilustrează vulnerabilitatea umană, pe care încercăm, de obicei, să n-o băgăm în seamă. Ca în momentul ăla în care vezi un om într-un scaun cu rotile, te jenezi și încerci să nu te holbezi ca să nu creadă că îl privești cu milă. Apoi te gândești ”ce bine că nu mi s-a întâmplat mie” și treci mai departe. E mai mult un reflex, dar aici e problema, pentru că nu este vorba despre toleranță, ci despre acceptare.

Normalitate ce cuvânt brutal

La ”Normalitate, ce cuvânt brutal!”, poți să testezi perspectiva unui om cu dizabilități, să încerci să înțelegi inegalitatea de șanse. Îți pui ochelari care-ți blochează vederea și te miști prin jur, te așezi într-un scaun cu rotile și te plimbi, încerci să vezi fără ochi. Și e extrem de greu, dar face empatia mai puternică. Nu cred că te face neapărat să te simți vinovat, ci mai mult fără putere. Și te face mai aware.

În afară de dizabilitățile fizice, bolile mentale reprezintă un subiect super important despre care nimeni nu vorbește. Depresia, schizofrenia, psihoza, sunt condiții peste care se trece foarte ușor, fără să se înțeleaga gravitatea lor, iar cei care le au învață să tacă și să le fie rușine.   (un speech numit THE VOICES IN MY HEAD prezintă frumos situația asta.)


Prietenul meu, Ember, e transgender și aproape surd. Distinge oarecum sunetele printr-un aparat auditiv, dar îi este, de obicei, destul de greu, așa că încearcă să citească cuvinte de pe buze. Dar nici asta nu îi e ușor, pentru că nu are o vedere bună. Ember spune că știe cum îl privesc oamenii – e slab, are scolioză, și poartă ochelari cu rame mari, iar, de când și-a tăiat părul, i se văd mult prea bine firele aparatului auditiv, care i se încolăcesc de-a lungul spatelui și în jurul gâtului, până la urechea dreaptă.

Știe că oamenilor le e greu să îl privească, și că mereu se concentrează pe altceva; pe printul tricourilor lui, sau pe lănțișorul cu Deathly Hallows pe care îl poartă, care trezește zâmbete strâmbe. ”E până la urmă un copil.”

Știe că oamenii nu o să-l ia vreodată în serios.

L-am cunoscut pe Ember la un curs de Creative Writing de la St. Andrews. Într-o zi, a citit tremurat, și puțin prea tare, un slam-poem la care am plâns pe loc. În poezie, Ember vorbește despre mama sa, și despre ziua în care urma să plece la facultate. Spune că știe că este ”stricat”, că e tot ce nu ar vrea o mamă de la copilul ei: disabled, transgender. Știe că mamei lui îi e frică pentru el – și și lui îi e. Locuiește în Colorado și merge la un liceu unde homofobia e la ordinea zilei, unde profii îi încurajează pe elevii majori să voteze cu Donald Trump. Dar crede că nimeni nu l-a bătut încă (cum i s-a întâmplat unui prieten de-al lui chiar vara asta) pentru că nu ar fi politically correct. Adică există oameni cărora li s-ar părea ok ca lui să i se întâmple ceva pentru că e trans, dar faptul că e surd și cocoșat îl ”scapă”. Nu din empatie, compasiune sau orice altceva, ci pur și simplu din milă.

Eu mereu am vrut să scriu despre el, sau să vorbesc mai mult decât o fac despre el, dar n-am făcut-o pentru că simțeam că nu am dreptul să fac asta. Știam că niciodată nu o să pot înțelege chestiile prin care trece, și mă simțeam privilegiată – și, în principiu, mi-era teamă că el ar fi crezut că o făceam din milă. Dar tocmai de asta o mentalitate de genul e proastă – pentru că, din nou, nu este vorba despre toleranță, ci despre acceptare.

Normalitate ce cuvânt brutal

Când mi-am pus ochelarii-de-nevăzut, m-am gândit instant că mi-ar putea oferi un insight în viața lui. Evident că asta nu s-a întâmplat, ci doar am devenit și mai conștientă de faptul că, cel mai probabil, nu o să simt vreodată nici măcar un sfert din durerea pe care el o simte zilnic.

Și mi-a luat timp ca vinovăția asta să nu-mi afecteze relația cu el – pentru că social shunning-ul persoanelor cu dizabilități trebuie neapărat să înceteze. Și avem nevoie de expoziții și statement-uri de genul ca să ne reamintim asta.

Mâine, tot la MNAC, de la 16:00, alte două performance-uri în cadrul expoziției. Mai multe detalii aici sau aici.

Curator: Cristian Neagoe

Artiști: Mihai Barabancea, Paul Dunca & Virginia Lupu, Cosmin Manolescu, Ivana Mladenovic, Monotremu, Mircea Ioan Topoleanu Ciocolatescu

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *