Por la primera vez – Ultima Vez

Dacă sunteți în căutare de noi festivaluri cool, vă spun eu unul: Explore Festival. După cum îi spune și numele, vă îndeamnă să explorați noi genuri artistice și, aș spune eu, vă provoacă să fiți curioși. Timp de trei săptămâni au fost aduse laolaltă spectacole contemporane în care dansul, muzica, teatrul și filmul au fost la fel de importante, folosite la maximum pentru o experiență spectaculoasă. După București, au urmat Arad și Iași. Diferitele formă de artă și-au adus fiecare aportul, iar de fiecare dată spectacolul care a rezultat nu avea cum să fie altfel decât interesant.

Am mers la ”In spite of wishing and wanting”  la Teatrul Național și am simțit că sunt în fața unei provocări. Nu știam efectiv la ce să mă aștept, așa că am spus să nu mă mai gândesc dinainte la ce va fi. Și a fost mai bine așa. Pentru că nu aș fi putut niciodată să anticipez un spectacol atât de complex.

Expresivitate, contrast, primitivism, intimitate – acestea au fost primele cuvinte care mi-au venit în minte din primele minute ale spectacolului. „Spectacol” nu în sensul spectacolului de teatru, ci spectacol ca manifestare artistică complexă, întrucât ceea ce vedeam era un mix între dans, muzică, teatru, film. Toate atent alese, fiecare cu rolul său bine determinat.

Dar asta nu însemnă că ceea ce vedeam era construit în așa fel încât să încânte doar ochiul privitorului. Publicul a fost pus față în față cu diverse teme, cu diferite probleme pe care obișnuim să le ignorăm odată ce „ne facem mari”. În primul rând, banalul „ce vrei să fii când o să fii mare?” – o maimuță, o pasăre, un vulcan, și mai ales de ce? Apoi, ce se întâmplă când și altcineva vrea același lucru. În fond, și el are același drept ca tine. De ce tu și nu el? Unde apare diferențierea?

ultima vez

Apoi, folosirea cuvintelor. Probabil nu ne gândim niciodată la asta, însă toți ne folosim, de fapt, de aceleași denumiri pentru a comunica și a observa lumea din jur. Chiar dacă aceste cuvinte au de multe ori sensuri diferite la fiecare dintre noi. Ce ne dă dreptul să folosim aceleași cuvinte? De unde le „luăm”? – se întreabă cei de pe scenă, și eu mă întrebam același lucru odată cu ei. Am fost într-adevăr surprinsă de aceste teme subtile, care mi s-a părut că s-au pliat extrem de bine în atmosfera spectacolului.

Trecerile de la coregrafiile spectaculoase la replici, imagini și chiar secvențe dintr-un film pe care l-a realizat Vandekeybus se fac aproape pe nesimțite și fac parte dintr-un spectacol care alcătuiește un „tot” organic, pe care îl privești și îl digeri de la început până la sfârșit ca un veritabil organism artistic.

Egoismul, nevoia individuală de posesie a omului, dorința de a aparține unui grup – toate sunt teme care vin din drumul fiecăruia dintre noi către identificare și către găsirea propriei identități. În definitiv, poate asta căutăm înteaga viață: acel ceva care ne diferențiază de toți ceilalți, ceea ce ne face să fim unici. Pe de altă parte, este urmărit și unul din marile defecte din zilele noastre: credința că banii pot cumpăra totul, și că nimic nu rămâne necunoscut unui om bogat. Nici măcar viitorul. Ceea ce evident, se dovedește a fi complet fals.

Fără să mai menționez coregrafiile executate cu mare acuratețe și cu foarte multă implicare, pot să spun că spectacolul mi s-a părut într-adevăr unul de talie internațională. Cred că acesta e standardul acestui festival și mă bucur că are loc la noi.

Dacă l-ați ratat anul acesta, puteți să vă treceți deja în agendă următoarea ediție, unde eu abia aștept să merg la noi spectacole aproape de neîncadrat într-un gen.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *