Un film autist (în mod) normal câștigător

Ce știm azi sub denumirea „drepturile omului” nu trebuie să rămână o listă interminabilă de principii abstracte despre cum trebuie să ne purtăm în societate sau cu ceilalți. Nici o corvoadă în plus prin școala generală la educație civică (care se mai făcea încă pe vremea când eram eu în gimnaziu).

Domeniul poate deveni foarte interesant dacă cineva te învață cum să-l asimiliezi. Așa începi să-l înțelegi mai bine, să îți dai seama de ce contează pentru tine ca om. Spun asta și mai spun ceva. Dragostea mea pentru documentare vine din copilărie, când eram fascinată de informațiile extrem de interesante, care s-au dovedit extrem de utile între timp, despre tot felul de domenii care altfel pot părea extrem de plicticoase. Între timp am mai crescut și am aflat că există la noi un festival de film-documentar care îmbină jurnalismul cu o anumită formă de anchetă socială.

Așa că am spus imediat „da” când colegii de la Dissolved m-au întrebat dacă vreau să merg la One World Romania, festival de film-documentar și drepturile omului ajuns la edița a 10-a anul acesta.  Mi-am întocmit repede o listă cu filmele care mi-au atras atenția de la început, iar când am realizat că erau seri când aș fi vrut să fiu în 3 locuri la aceeași oră (da, atât de bune erau trailerele) am fost nevoită să aleg câte un film în fiecare seară. Fără să mă consider vreun vizionar în ale filmului, Un film autist normal, care a făcut parte din secțiunea Bolile sănătății, a fost în fruntea listei de la început. M-a sensibilizat în primul rând subiectul, și m-am gândit dintr-o dată la multitudinea de discuții pe care le poate ridica un astfel de film.

Cred că la granița dintre jurnalism și regie se află filmul-documentar. Cum a spus și unul din regizorii prezenți la una din sesiunile de Q&A, regizorul de film-documentar nu lucrează doar cu actorii. De fapt, nici nu există „actori”la astfel de filme, ci oameni și povești. El petrece timp cu cei pe care îi filmează, le află poveștile încercând să surprindă în film ce e caracteristic fiecăruia, și selectează în cele din urmă cele mai importante scene care să reprezinte în liniile cele mai importante o anumită temă.

Pentru Un film autist normal cred că toate acestea s-au aflat într-un echilibru și m-am bucurat nespus când colega mea Romina mi-a spus în timp real că a fost ales filmul festivalului. O meritau regizorul, întreaga echipă, copiii prezentați. Dar cel mai mult o merita societatea noastră, care trebuie încă să învețe să se adapteze acestor copii speciali (nu bolnavi, doar speciali). Ei tind să trăiască într-o lume a lor, să se izoleze pentru că noi nu îi înțelegem sau nu știm cum să le arătăm că empatizăm cu ei. Vrem mai curând să-i privim cu scepticism decât să stăm de vorbă cu ei. Însă poate am fi suprinși să aflăm că sunt de cele multe ori capabili să arate o empatie și  o sensibilitate mult mai mare decât a noastră.

Așadar, filmul-documentar prezintă cinci copii care suferă de autism. Dar nu e numai atât. Fiecare e diferit în felul său, are defecte și calități pe care le putem regăsi la fiecare dintre noi. Ce domină la ei mai mult este însă viața interioară, felul lor introvertit de cele mai multe ori, care tinde să amplifice orice refuz din partea noatră, a Celorlalți. Dintre toți, Lukás pare a fi cel mai dezinvolt, cu simțul umorului, inventiv și extrem de deschis, aș spune, prin raportare la celelalte personaje. E pasionat de filme și scrie deja primele sale scenarii de film. Cu el se deschide și se închide documentarul, el e asemenea unui liant care ne introduce în lumea lor, pe care de prea multe ori nu o înțelegem sau o refuzăm din start. Într-un fel mi s-a părut că el se situa undeva la mijloc, între cei „normali” și cei ca el. El însuși refuză parcă să se izoleze. Însă Madja tocmai asta alege să facă. Ca pianistul Denis, e pasionată de muzică. Ea preferă însă versurile pe ritm de rap, care o ajută să-și exteriorizeze profunda dezamăgire față de cei din jurul său. Sunt două atitudini total opuse, primele care ar trebui să ne dea de gândit în ce privește integrarea acestor copii, integrare care poate însemna nu doar eforturi suplimentare din partea noastră, ci o mulțime de câștiguri, grație acestor talente inedite.

Miroslav Janek și Lukás
Regizorul Miroslav Janek și Lukás

Denis, pe care l-am pomenit puțin mai sus, e un pianist extraordinar, însă e apreciat de cei din jurul său doar pentru acest lucru. Pentru el cartea Absolută este Micul Prinț, pe care continuă să o recitească. O carte la fel de sensibilă ca el. Se regăsește, poate, în povestioarele pline de tâlc și bune de (re)citit la orice vârstă. E ca un basm pentru cei mici și cei mari, deopotrivă.

Marjamka și Ahmed sunt de asemenea două apariții distincte: ea are pasiunea povestirilor în engleză în timp ce Ahmed, fratele ei, nu este cât de puțin prietenos; întâlnim la el același copil itrovertit, mai mic decât Madja. Aceastea sunt doar câteva tipologii care arată complexitatea personalităților acestor tineri minunați care merită nu toată atenția noastră, dar merită cel puțin atâta atenție cât ne acordăm noi între noi. O replică a Madjei mi-a rămas inevitabil în minte: „Eu și societatea suntem handicapați unul pentru celălalt”. Cred că rezumă în câteva cuvinte relația toxică dintre societate (Ceilalți, de fapt) și acești copii. La această relație am avut acces din perspectiva tinerilor afectați de o boală de care ei nu sunt vinovați și pe care cu greu o pot controla

Una din scenele care mi-au fost cele mai dragi este aceea în care micuțul Hamid, care nu este unul din personajele principale, își expune în termeni simpli propria „teorie” despre timp. El spune cam așa: trecutul nu poate fi schimbat. E un trecut care uneori se repetă (așa cum se perpetuează și concepțiile noastre total greșite, pline de prejudecăți, despre oamenii diferiți de noi). Anormali, spunem repede, de parcă am putea ști cu siguranță dacă ceea ce numim azi „normal” nu e doar o sumă de convenții, de lucruri luate „de-a gata” de la generațiile care ne educă. Trecutul, la fel ca Universul, crește în mod constant și de asta e infinit. În orice clipă i se adaugă noi și noi întâmplări. Viitorul însă poate fi schimbat, chiar dacă e „ciudat”, cum îl descrie Hamid (și e ciudat, într-adevăr, în primul rând pentru că e imprevizibil). Nu cunoaște regrete și, deși e imposibil de ghicit, ne poate aduce mereu surprize plăcute. Viitorul pe care ni-l imaginăm în prezent este însăși imaginația. Asta cred că vrea să transmită Hamid, însă la el e remarcabil modul simplu în care aduce în discuție o astfel de temă delicată.

un film autist normal
Regizorul Miroslav Janek (sursă foto: facebook.com)

Poate putem cumva să schimbăm viitorul acestor copii, al modului în care sunt ei percepuți de societate. Poate ar trebui să lăsăm un pic din aroganța noastră de oameni „normali” și să ne aplecăm și asupra lor din când în când, pentru că merită. Asta a făcut cu succes și regizorul Miroslav Janek, care a depus o muncă admirabilă încercând să se integreze în lumea lor minunată, de altfel, și să reușească să-i facă să se deschidă în fața lui. Ce e și mai demn de admirat este faptul că Miroslav a început acest film fără nimic slabilit dinainte; el a început mai mult de la o schiță la care s-au adăugat apoi toate acele întâmplări semnificative care au dus la filmul acesta minunat.

Un film care educă, spune povești, pune întrebări, te pune să-ți pui întrebări și să fii bucuros că OWR există, și că la anul o să împlinească 11 ediții.

Trailerul care m-a convins să merg la film, aici.

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *