Încă e o realizare pentru un festival din România să ajungă la prima aniversare importantă, adică cea de cinci ani, iar dacă respectivul eveniment este unul organizat cap-coadă de tineri, care în mare parte nici măcar n-au ajuns la al doilea buletin, bucuria e cu atât mai mare.
Fără s-o mai lungim inutil, Super a ajuns pe parcurs unul dintre cele mai importante puncte de sprijin pentru adolescenții care de-a lungul timpului și-au construit, împinși în principal de la spate doar de către pasiunea lor, o cultură cinematografică, dar care până nu demult doar visau la a-și face propriile lor filme, fără a se mai gândi și la faptul că acestea ar putea fi proiectate într-o sală plină de cinematograf.
Totuși, iată că din ce în ce mai mulți oameni își pun nădejdea din sfera asta în festivalul făcut pentru ei de alții asemenea, lucru care se vede înainte de toate în competiția națională, care de la an la an le dă bătăi tot mai mari de cap selecționerilor, atât prin numărul de aplicanți în continuă creștere (care a făcut imperios necesară apariția celui de-ai doilea calup competițional), cât și prin calitatea și creativitatea de care dau dovadă scurtmetrajele.
Adolescenții sunt mai degrabă dornici să surprindă prin filmele lor o parte din realitatea mai mult sau mai puțin imediată decât să creeze ceva bazat pe un tipar pe care îl putem numi hollywoodian, pentru că majoritatea scurtmetrajelor din competiția națională asta reproduc: situații pe care le-am trăit, care ne-au trecut pe lângă urechi sau pe care cel puțin ni le putem închipui, din medii diferite, dar aproape unanim raportându-se la aceeași generație sau la ceea ce este important pentru ea, chiar și în cazuri izolate. În plus, abordările tinerilor regizori sunt din ce în ce mai variate: în câteva cazuri s-a mers pe varianta filmului fără replici, în care toată expresivitatea este nevoită să iasă din cadrele filmate și din alte sunete, va fi și animație, de la stop-motion până la cea în stilul „desenelor” cu care am crescut noi, cu o escală la un compromis între film și ilustrație; ba chiar s-a strecurat și un mic documentar.
Christmas of ’95 (Vlad Acantincăi)
Dacă vedeți rar animații românești, atunci cât de curioși sunteți să vedeți animații românești făcute de adolescenți? Așteptările mele au fost depășite. În spatele lui Christmas of ’95 stă Vlad Acatincăi din Mangalia care a ales să combine stilurile de animație din anii ’40 și ’90, astfel că nostalgia se ia permanent la întrecere cu joaca. Personajul principal, Malcom, nu are nicio replică, dar știm despre el că e simpatic și că îl entuziasmează Crăciunul. Ce iese în relief după ce toată frenezia sărbătorii pălește e ceva mai negru, o tristețe specifică epocii post-ideologie, dar animația în sine e foarte upbeat și te face să-ți amintești de desenele la care te uitai pe Cartoon Network când erai mic.
Cina (Lucian Bădărău, Fabian Buță)
Am urmărit foarte atentă Cina din 2 motive: primul, pentru că e filmat foarte frumos în alb-negru. Doi, pentru că am văzut suprarealism în filmul în care mă așteptam mai puțin. Deși dialogul poți să-l strecori cu ușurință într-o telenovelă, orice alt detaliu dă să te neliniștească. „Actorii” nu își schimbă expresiile faciale, dar pe măsură ce secundele trec, căutăturile lor către cameră devin tot mai stranii. „Cina” are în ea un ritual în care, deși poate ne regăsim, auzim cum i se mișcă solzii în întuneric.
Inis (Alexandra Dumitrana, Ingrid Enache)
Scurt-metrajul ăsta e bobocul unui film à la Sundance, cu o poveste adorabilă despre un scriitor în căutarea operei desăvârșite care ne surprinde cu izbucniri ocazionale de animație. Deși are 7 minute, povestea își ține bine ritmul și ne arată toată călătoria scriitorului: criza de inspirație, infatuarea cu noua muză, și, după ce o epuizează, resemnarea lui eroică. (În plus, coloana sonoră pe care au ales-o fetele e absolut favorita mea.)
Filmele din Competiţia internaţională de anul ăsta or să vă arate că în plictiseala adolescenţilor se ascunde ceva foarte periculos, ca s-o parafrazez pe Megan Abbott. Cel mai bun exemplu vine din SUA unde, mărginiţi de simplitatea suburbiilor, adolescenţii își elaborează propriul haos: The Boys ne îmbarchează în evadarea a doi băieţi din propriul cămin (și, lăsaţi-mă să vă spun, e greu să construiești atâta suspans în 8 minute cât a făcut-o regizorul, Tanner Charnstorm); Summer Citrus, privirea amuzată a lui Nico Fulton Lavancheck către concurenţa acerbă de pe piaţa limonadei preparată în faţa casei; The Goddaughter (dir. Jared Goudsmit), unde o fetiţă câștigă o autoritate nebănuită în propria școală (e simpatică, dar fatală); Bright and Early (dir. Emma Siegel) care ne arată consecinţele unei petreceri unde totul a mers și în cea mai bună direcţie posibilă, și în cea mai dezastruoasă, simultan. Am avut în minte videoclipul de la Sixteen Saltines mereu, pentru că părinţii par să fie permanent plecaţi la cumpărături într-o altă lume și orice mesaj e stilizat cu beculeţe, sclipici și tunsori haioase. (O să vedeţi despre ce vorbesc când o să ruleze Potholes. Nu vă zic nimic. O să vedeţi.)
Un favorit solid de-al meu vine din Australia și se numește The Evil Squibare from Mars!!, și pentru vibe-ul de Stranger Things, și pentru vizualul delicios de anii ’80. E vorba de 2 puști care pleacă din suburbie în pădure ca să-și găsească prietenul dispărut, dar toată lumea e atât de cool că o să fim distrași de la misiune. Vă sfătuiesc să fiţi atenţi și la Tangerine, fiindcă e o animaţie mișto care n-are nici jumătate de minut.
Dacă adolescenţii din State vor să ne arate cum evadează, tinerii regizori din Europa ne cheamă înăuntru, sub cortinele ţărilor lor. Kosovo ne dăruieşte două documentare, unul despre dificultăţile unei fete transsexuale într-o comunitate needucată și cum a găsit un refugiu în mijlocul ei (Kosovo Trans, dir. Albrim Isufi), iar celălalt despre o clădire care adăpostește 21 de familii, punând copiii în rol principal (Grab My Hand, dir. Elhame Kastrati).
Din Bulgaria vine alt favorit de-al meu, Unlock the Stage (dir. Chris Zahariev), un documentar de 12 minute care mi-a alinat dorinţa de a fugi în cel mai mare oraș care-mi stă la îndemână. Povestitorul nostru e un actor crescut în Tatarevo și mutat în SUA – dar, întors în orășelul-mamă, află de existenţa unei săli de teatru abandonate vizavi de casa lui și hotărăște să o reabiliteze. Împreună cu prietenii lui americani (care vânau demult un astfel de proiect), reamenajează scena și aduc, din nou, freamăt în mijlocul ei, dar și speranţă. Iar dacă vă lăsaţi inspiraţi de locuri peste care oamenii tind să își sară privirile, fiţi neapărat atenţi și la By My Side, o panoramare a unei cafenele mai altfel din Iran (dir. Zanyar Muhamadineko).
Dacă sunteţi deja entuziasmaţi să mergeţi la festival, ţineţi minte că am dezvăluit doar o parte din ce vă așteaptă în Cinema Elvira. Mai sunt și drame, și animaţii, și pelicule art-house în care chiar dacă mâna cameramanului tremură, șii că ceea ce vezi o să fie, poate, cea mai sinceră peliculă din viaţa viitorului regizor.
