Când prea mult devine prea puțin; despre Annihilation

Nu știu câți dintre voi l-ați urmărit pe Alex Garland. Eu cel puțin după ce am fost dat peste cap de Ex Machina (2014); până atunci nu am crezut că o să dau prea curând de vreun regizor/scenarist care are curajul să se cutreiere prin sfera filozofică/spirituală a science fiction-ului, așa cum a făcut-o maestrul Tarkovsky sau maestrul Kubrick, chiar și Lang cu al său Metropolis. Când am auzit de noul său proiect, Annihilation, am fost la fel de entuziasmat ca un fan Star Wars în 1999.

Pornind de la romanul omonim a lui Jeff VanderMeer, primul dintr-o trilogie, noua peliculă a lui Garland spune povestea unui biolog celular și fost soldat din armata SUA, Lena (Natalie Portman) al cărei soț, Kane (Oscar Isaac), se întoarce subit dintr-o misiune ultrasecretă pentru guvern, acesta neamintindu-și nimic. Kane se îmbolnăvește, ambulanța e interceptată de poliție, Lena este răpită și dusă într-o instalație militară, nimic ieșit din comun. Printr-o expozițiune plictisitoare aflăm că se află lângă zona X, o locație de pe teritoriul Statelor Unite unde s-a instalat o… anomalie; o zonă în care lumina e refractată în culorile curcubeului, de unde s-a întors Kane. Intrăm în pâine odată cu intrarea noii echipe în anomalie. De departe unul dintre cel mai interesante medii întâlnit într-un SF de pe ecrane; vegetație somptuoasă, decoruri lucrate până în cel mai mic detaliu, poezie vizuală; Garland merge separat de noul trend al filmelor fantastice de a desatura culorile pentru a prezenta acțiunea mai realistă (să-i mulțumim lui Spielberg).

Annihilation

Culorile sunt absolut superbe, pornind de la flori până la lens flare-ul camerei, pentru că da, Garland folosește și așa ceva, dar ceva îmi spune că nu a învățat asta de la JJ, ci e o altă metodă de a da o anumită semnificație scenei, un fel de senzație de vis sau déjà vu. Dar dacă tot vorbim de stil, să vorbim și de substanță. Din păcate, Annihilation vrea să fie multe, dar devine prea puțin; o variantă mai subțire decât suma părților. Se joacă cu senzația pe care ne-a dat-o planeta Solaris din capodopera lui Tarkovsky sau cartea lui Lem (în nici un caz porcăria cu Clooney), adăugând un strop de paranoia și sexualitate à la Austronaut’s Wife, și terminând cu teroarea fără nume din Under The Skin, rezultând un ghiveci care nu satisface o săpătură mai adâncă. Unele chestii nu se leagă, cel puțin la o singură vizionare, și nici nu rămâi cu dulcele gust al introspecției ca acea cădere în propriul sine după ce vezi 2001 pentru prima dată.

Annihilation

În schimb, Garland plusează pe ce știe el cel mai bine, personaje bine scrise și bine conturate. Nu simți vreo notă falsă în reacțiile lor, nu sunt hiperbolizate la rang de erou sau supererou, iar faptul că echipa e formată doar din femei nu aduce în niciun fel vreun detriment evoluției narațiunii; eroinele pot fi înlocuite cu bărbați și ar fi același lucru, ceea ce nu prea vezi în ultimul timp. (Când se vorbește de egalitatea sexelor în cadrul filmelor/serialelor, acesta ar trebui să fie etalonul.) În plus, filmul se joacă un pic și cu suspansul și se joacă destul de bine; au fost cel puțin două secvențe la care am stat încordat, lucru ce se mi se întâmplă din ce în ce mai rar. În pofida, acestor lucruri, am rămas cu un gust amar la sfârșit, deznodământul neavând un rang necesar de revelație și nici nelămurind anumite puncte cheie ale poveștii.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *