De la Berlin la BIEFF: Orientul (o selecție)

Secțiunea Berlin Spotlight: Forum Expanded reunește, în cadrul BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival, 26 martie – 1 aprilie) 10 scurtmetraje prezentate la Berlin în 2017. Programatic sau nu, filmele – toate aflate la intersecția dintre cinema și instalație contemporană – pot fi destul de ușor strânse laolaltă sub câteva umbrele tematice, dintre care cea mai relevantă (ca punct de plecare al unei discuții despre actualitate) mi s-a părut ceea ce am intitulat din comoditate Orientul: explorări în registre radical diferite ale unor zone geografice fierbinți. (În paranteză fie spus, Orientul – așa cum o demonstrează această selecție de filme – nu mai e spațiul îndeobște imaginar de odinioară, asupra căruia Occidentul își proiecta iluziile și fantasmagoriile; acum, lucrurile sunt cât se poate de concrete, iar esențialul este că filmele de mai jos dau șansa exprimării concomitente a celor din partea locului și a celor din exterior.) Cum experimentalul nu e chiar segmentul cinematografic cel mai complezent cu publicul, lucrurile merită discutate mai atent.

Război și pace

Trei filme ale secțiunii abordează, direct sau pe ocolite, chestiunea războiului: Purple, Bodies in Translation (r. Joe Namy) e cel mai subversiv la capitolul ăsta. Formal, filmul constă aproape exclusiv dintr-un cadru violet (oarecum à la Blue, filmul lui Derek Jarman), însoțit de mărturiile recitate în off ale unor traducători care au luat contact cu conflictul sirian. Dialogul (care pendulează pe axa poezie-război) ar fi suficient pentru a da greutate subiectului, însă juxtapunerea diverselor bruitaje, precum și a înregistrării sonore a unor mișcări de stradă (pe care le intuim) violente ranforsează subtil senzația. Opțiunea vizuală nu mai ține, deci, doar de experiment – ea vine să sublinieze importanța traducerii (în speță, a subtitrării), singurul liant între noi și înțelegerea filmului. Subtitrarea preia în acest film locul imaginii însăși. În astfel de cazuri-limită (estetice sau sociale), traducerea devine mai mult decât comuniune: ea înseamnă viață.

Constructed Futures (r. Sandra Schäfer) e, la polul opus, cel mai politic film al selecției. Subiectul e războiul din Liban, tratat deopotrivă din punctul de vedere al celor însărcinați cu reconstrucția țării și al celor direct afectați de conflict. Intuiția regizoarei ține de o marjă de siguranță în manevrarea delicată a subiectului sângeros, care – deși oarecum obiectivat – nu-și pierde din forță. Distanța regizorală se manifestă mai ales în două feluri: prin imagini ale ruinelor rămase în urma luptelor, proiectate pe un perete și de acolo filmate, rezultând așadar un dublu filtru (cel al proiecției inițiale și cel al camerei de filmat); și prin concentrarea pe vid – mărturiile selectate nu pun în prim-plan vreun chip, ci doar o voce în off. Reconstituirea intervievaților (arhitecți care au ca misiune dezvelirea unei noi fețe a Beirutului sau mame cu familii decimate) nu se poate face decât mental. Singurele prezențe umane la care are acces obiectivul (altminteri exilat spre vreo canapea pe care nu stă așezat nimeni) sunt fotografiile celor decedați. E o altă formă a doliului. Și o pudoare imperativă a mizanscenei.

When Things Occur (r. Oraib Toukan) e deopotrivă o meditație asupra războiului și a imaginii – dar și a legăturii nu tocmai inocente întreținute de cele două. Filmul e eficient datorită contrastului dintre tonul conversațiilor de pe Skype cu diferiți fotografi/participanți la războaiele din Gaza, Siria etc. și documentele fotografice care ni se oferă în paralel. În această optică, scurtmetrajul propune o interesantă reflecție pe marginea puterii (adesea perverse) a tehnologiei audiovizuale. În timp ce intervievații detaliază atrocitatea războiului, pe ecran defilează fotografii zoom-ate excesiv, ca și cum camera (un alt fel de armă, vorba lui Susan Sontag) ar încerca să penetreze în carne. La un moment dat, unul dintre fotografi descrie cu sânge rece cum a vândut o imagine a unui tată disperat agenției care urma să îl promoveze cel mai mult. Mai târziu, rănile unei fetițe sunt șterse, rând pe rând, în Photoshop. Mine de rien, filmul aduce o serie de inserții (ingenioase și în același timp cinice) care stârnesc inconfortul și neputința.

De la capăt 

Clément Cogitore, unul dintre cei mai interesanți regizori ai Franței de azi, a făcut un film de 5 minute în care înregistrează un dans Krump (formă născută în ghetourile LA-ului din anii ’90 în urma unor ciocniri dintre forțele polițienești și oamenii de culoare), coregrafie realizată la Opera din Paris. Cam același demers artistic pare să-l fi avut în gând și Noam Enbar, regizorul israelian al filmului The Rain Is Gone. Scurtmetrajul – care prezintă performance-ul hipnotic al unui cântec israelian tradițional asociat cu recolta – e pură coregrafie și merită savurat ca atare. Performerii sunt imigranți blocați între două spații, strânși laolaltă într-o incintă dărăpănată pentru a crea ceva superior. A priori, filmul poate fi experimentat și fără căutarea unui al doilea sens, însă relevanța sa ține pe de-o parte de  organizarea abilă, în crescendo, a spectacolului (care treptat ajunge să aducă a ceva psihedelic), iar pe de altă parte de confruntarea lui cu contextul: pereții umpluți de inscripții cu referire la genocidul din Darfur etc. Ploaia (de gloanțe) a trecut, dar reconstrucția nu va fi deloc ușoară.

Nu în ultimul rând, Hashti Tehran (r. Daniel Kötter) aduce ceva nou în peisajul – și așa foarte divers – al cinematografiei iraniene. Concret, filmul lui Kotter propune o geografie a capitalei – dar una alternativă, a periferiei în continuă schimbare. Printr-o mizanscenă tihnită, atentă la asocierile cubiste ale decorului, formată din cadre statice sau lente panoramări, filmul dă seamă de un oraș preocupat de propria-i metamorfoză, între înnoire/extindere și moarte/distrugere. Conștiința politică e estompată, dar asta nu înseamnă că filmul n-ar avea coloană vertebrală: firul călăuzitor e dat de o serie de discuții între agenți imobiliari și potențiali cumpărători, sau între regizor și oameni prinși pe picior greșit în fața modernizării galopante (și pe alocuri iraționale). Geografia locurilor e doar un pretext pentru conturarea unei geografii umane. Una peste alta, dificil de negat că Hashti Tehran nu exploatează un filon calofil: cadrele sunt frumoase în (cvasi)nemișcarea lor, dar esența filmului e mai mult decât pură picturalitate sterilă. Demersul lui Kötter e inseparabil de o critică socială care, în a doua parte a mediumetrajului (la limita lungmetrajului), poate deveni implicit chiar mordantă. Cu alte cuvinte, preocuparea pentru schimbare seamănă mai curând cu orbirea; și s-ar putea ca ce lăsăm în urmă să fie la fel (dacă nu chiar mai) important.


Anul acesta BIEFF se-ntâmplă între 26 martie și 1 aprilie. Programul poate fi consultat aici. Biletele se găsesc aici. Trailer video aici.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *