Cum mi-am înfruntat frica de săli goale la BIFF și trei filme pe care trebuie să le vezi

Ca să nu spuneți că nu v-am avertizat, vă anunț că o să încep prin a vorbi de una dintre cele mai adânci frici ale mele. Și o să o fac ca la o întâlnire a alcoolicilor anonimi. Bună, sunt Teo, sunt student în anul întâi la UNATC, la departamentul de scenaristică și filmologie, și una dintre cele mai mari fobii ale mele este cea de săli goale de cinematograf. Da, știu, e puțin jenant, dar crede-mă, dacă ai fi student la drept și, brusc, oamenii n-ar mai avea nimic de împărțit sau dacă ai fi profesor de biologie într-o lume de roboți, te-ai simți fix la fel. Crede-mă. În orice domeniu ai fi, dacă îți pierzi publicul, ești mort. Revenind la subiect.

Am fost la aproape fiecare proiecție din competiția oficială BIFF (cele de la cinema Elvire Popesco), și în afară de prima seară, de a treia și de gala de încheiere, pot să zic că m-am simțit puțin jenant. Am întârziat joi cinci minute la proiecția filmului The Ardennes (mi-am căutat jumătate de oră prin casă cheile – care erau, de fapt, în buzunarul meu), așa că atunci când am intrat foarte timid în sala în care era deja întuneric și în care filmul deja începuse, am făcut câțiva pași, așteptând să mi se obișnuiască vederea cu întunericul, și am întins mâna în căutarea unui loc. Din greșeală, mi-am băgat degetele în ochii unui domn care m-a băgat instant în mama. Nu a fost prea frumos, așa că mi-am căutat și mai sfios următorul loc. Mă gândeam, jumătate entuziasmat, jumătate panicat: „băi, dacă nu pot să îmi întind mâna spre dreapta fără să îmi bag degetele în ochii vreunui nene, trebuie să fie tare aglomerat pe-aici.“ Într-un final, mi-am găsit un loc și am reușit să mă bucur de restul filmului (The Ardennes e un foarte mișto, îl recomand cu toată căldura), și când s-a aprins lumina, am constatat cu stupefacție că nu eram mai mult de 20 de oameni în sală. Ghinion pentru tipul ăla căruia i-am băgat degetul în ochi – statistic, era aproape imposibil.

Mi-au plăcut mult filmele din competiția oficială. Foarte variate ca stil și destul de intrigante. Preferatul meu de anul acesta coincide cu filmul care a câștigat festivalul: „Soy Nero”, făcut de Rafi Pitts și scris în colaborare cu Răzvan Rădulescu. Povestea îl urmărește pe Nero, un mexican deportat din Statele Unite ale Americii care încearcă să se întoarcă, pentru a deveni cetățean cu acte în regulă. Dispus să facă orice pentru un green card, se înrolează în armata americană. De aici, vă încurajez pe voi să vedeți cum stă treaba. Vă mai spun doar că filmul este dedicat celor care s-au înrolat în armata americană pentru cetățenie și care au fost fraieriți de unchiul Sam.

biff

Micului criminal din mine i-a mai plăcut și „The Ardennes”, un lungmetraj belgian care urmărește povestea a doi frați care au spart o casă, unul dintre ei ajungând la închisoare și celălalt luând-o pe calea ce bună și combinându-se cu iubita celuilalt. Plotul se axează pe momentul când iese ăla rău din închisoare și totul se transformă într-un fel de poveste biblică cu Cain și Abel, și, după cum știm, nu se termină cu bine.

the-ardennes-courtesy-film-movement

„Things to Come” i-a plăcut mult iubitei mele, e genul de dramă tip „45 years”, care are ca protagonistă o profesoară de filosofie care încearcă să rămână pe linia de plutire după un șir de evenimente devastatoare: după nenumărate vizite ale pompierilor, pe care îi suna doar pentru că se simțea singură, mama ei depresivă moare, soțul o părăsește pentru cineva care i-ar fi putut fi fiică, copiii au crescut și au plecat de acasă, iar directorii editurii la care lucra o concediază, din cauza viziunii ei prea conservatoare. Nathalie rămâne singură în casa în care liniștea nu făcea prea multe vizite, cu pisica mamei ei, și încearcă s-o ia de la capăt. Filmul a primit premiul pentru regie al festivalului.

things to come

În general, recomand cam toate filmele care au fost în line-up. Ce-i drept, nu am ieșit revelat din sala de cinema în fiecare zi, dar filmele de anul ăsta de la BIFF au fost cel puțin simpatice.

Și data viitoare, te aștept în sala de cinema. Știu, și mie îmi e lene. Rău de tot. Știu, nici biletele nu sunt ieftine, mai ales dacă ești student. Costă cât o șaorma, dacă stai să te gândești, și nu țin de foame pentru toată lumea. Și eu prefer să stau acasă să mă uit la filme moca din pat, unde pot să fumez și să beau cafea ca un maniac, dar trebuie să facem ceva legat de situația cinematografului în România. Și lucrurile astea încep cu fiecare dintre noi.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *