Black Mirror, sezonul 4 pe episoade

SPOILER ALERT

Universul Black Mirror, unde tehnologia ne-a acaparat viețile până în punctul în care tot ce vedem este stocat într-o memorie, hologramele sunt și ele vii și putem șterge oameni la propriu din viața noastră, apare neregulat printre noi din 2011 încoace, pentru scurte perioade de timp, dar cu povești care te fac să-ți pui probleme și să nu mai dormi noaptea, traumatizat de viitorul care nu s-a întâmplat încă.

Până la sezonul 4 am avut în fiecare sezon măcar un episod care mi s-a părut incredibil, iar pe restul le puteam considera mai slabe doar prin comparație, Black Mirror fiind oricum realizat la un nivel destul de înalt, cel puțin în ce privește complexitatea unor dileme pe care le propune. Acum, în schimb, au fost trei (să zicem) episoade demne de nivelul Black Mirror când nu e în cea mai bună formă, două okeish pentru un serial decent care nu e Black Mirror și unul prost de la un capăt la altul. Să începem cu el, deci:

black mirror6. Crocodile

Vă mai aduceți aminte de Minți Criminale când era încă bun? Ei bine, Crocodile e un fel de episod de Minți Criminale când deja rămăseseră fără idei. Previzibil de la un capăt la altul, episodul urmărește povestea Miei, al cărei fost iubit a omorât, cândva, pe cineva, într-un accident. Au aruncat cadavrul în lac, viața merge înainte, dar se oprește 15 ani mai târziu când fostul prieten apare la ușa ei zicând că vrea să îi scrie soției celui pe care l-a omorât, iar Mia o ia razna. Următoarele 40 de minute o privim cum face crimă după crimă, fără vreo motivație consistentă care să explice brusca transformare în Passaris.

Apare și tehnologia marca Black Mirror care pare să ajute la prinderea Miei, desi la patru crime amatoricești chiar s-ar fi descurcat și fără un aparat special care să citească amintirile. Deja era greu de crezut că în universul unde tehnologia pare răspunsul la orice nu s-a descoperit încă cine a omorât un om care este căutat de 15 ani. Aparatul de memorie e, deci, mai degrabă o găselniță făcută să justifice poanta sinistră și, de altfel, nereușită, de la final cu hamsterul și copilul care de fapt era orb.

Și nu vreau să fiu genul de persoană care arată cu degetul lucruri nerealiste în filme SF, dar până acum episoadele aveau totuși o logică, așa că îmi explică cineva cum a putut femeia aia de maxim 50 de kg să stranguleze și să dea de pereți un bărbat când eu ridic o sticlă de 5l cu ambele mâini?

black mirror5. Metalhead

Metalhead în schimb e episodul de Minți Criminale când era încă acceptabil și după ce a fost aruncat într-o lume post-apocaliptică. Un thriller ok, dar mult sub nivelul Black Mirror. Nu te face să-ți pui multe întrebări și e groaznic de impersonal.

Pe câtă groază inspira lumina roșie din A Space Odyssey, pe atât de anost e antagonistul din Metalhead, un câine robot mortal dar relativ idiot și pe alocuri ridicol. Nu inspiră nici groază, nici înțelegere, nu e complex și nu e atractiv în vreun fel. E ca și cum cineva ar fi aruncat un cuțit spre personajul principal la începutul filmului și apoi tot ce vedem e traseul până își atinge ținta. Care e aproape la fel de fadă ca personaj și pe care o cheamă Bella. Man vs. robot și al doilea episod care se termină cu o întorsătură de situație care ar trebui să dea peste cap tot sensul filmului dar nu reușește. Se pare că Bella & co. au murit în încercarea de a aduce un ursuleț de pluș unui copil pe moarte. Ar putea fi devastator. Dacă nu ar fi la fel de impersonal. Nu e vorba de vreo păpușă cu picioarele roase și urechile peticite, singurul lucru la care mai ține acel biet copil. Sunt 20 de jucării (probabil mai multe, în alte cutii), oricare la fel de bună. Nu știm de ce i-ar păsa în mod deosebit de jucăria respectivă. Ei nu știu ce e în cutii, ok, dar înțelegem că au fost trimiși de cineva care știa. Oare n-ar fi funcționat mai bine pentru băiat o jucărie improvizată din cârpe? Oare n-ar funcționa mai bine mai multe îmbrățișări și mai puțin plecat în misiuni eroice?

black mirror4. Black Museum

Black Museum a fost foarte aproape să ajungă mai sus în top fiindcă are o poveste în ramă care se ridică în sfârșit la nivelul celor mai bune episoade Black Mirror. Anume cea a conștiinței mamei în comă care se transferă întâi în capul soțului și apoi, când el își dă seama că nu e atât de îndrăgostit de ea încât să își dorească să o aibă în cap 24/24, e aruncată și uitată într-o maimuță de jucărie. Asta era o poveste care merita propriul episod. Dar n-a fost să fie.

Și totuși, Black Museum nu e un episod rău, chiar și pentru nivelul Black Mirror…Dacă uităm ultima parte. Nish și accentual ei fals britanic ajung la muzeul cu arme ucigătoare al lui Rolo Haynes și pe măsură ce el începe să povestească istoria obiectelor realizăm că e un fel de monstru. Ultima poveste, care dă și tema centrală a episoului, este despre cum a reușit să salveze conștiința unui presupus criminal, chiar înainte să fie ucis pe scaunul electric, pentru a-i crea o clonă-hologramă care ar fi trebuit să îi ajute familia, dar pe care de fapt a păstrat-o ca să poată să o „pedepsească” iar și iar pentru crima sa. Aproape același subiect ca la un alt episod, White Bear (cel în care o femeie care și-a ucis fetița este trecută zilnic printr-un traseu plin fie de criminali care încearcă să o ucidă, fie de oameni care o filmează cu telefoanele, fără să aibă nicio reacție vizibilă). Acolo funcționa povestea, la Black Museum nu. White Bear, un episod din epoca de glorie Black Mirror are elementele care îi fac firul narativ să curgă exemplar de la un capăt la altul și să-ți taie respirația la final. Surpriză, ai empatizat 50 de minute cu o ucigașă de care brusc ești îngrozit, dar, culmea, nici ceilalți nu sunt mai buni. Un context care duce la o serie de probleme nu foarte ușor de digerat.

La Black Museum, în schimb, oamenii vin să îl ucidă iar și iar pe criminalul care nici măcar nu este sigur un criminal. Nu se discută crima, pe care o cunoaștem oricum foarte vag, vizitatorii muzeului vin mai mult pentru o distracție morbidă și destul de ilogică, nu din dorința de a lua justiția în propriile mâini, ca în cazul White Bear. În orice caz, ca privitori nu ni se dă șansa nici să empatizăm cu ei, dar nici să ne trezească vreo reacție negativă puternică. Nicio dilemă nu apare, e de la sine înțeles cine e criminalul și cine e victima.

Finalul e la fel de nesatisfăcător, deși întorsătura de situație e oarecum interesantă preț de 3 minute, când aflăm că Nish e fata tipului încarcerat. Îl omoară pe Haynes și îi păstrează țipătul într-un suvenir pe care îl agață de oglinda mașinii în timp ce vorbește cu mama sa pe care descoperim că o găzduiește și ea în minte, așa cum fusese și femeia din povestirea anterioară păstrată de soț. Partea proastă e că nu te poți împiedica să nu te gândești cât mai durează până ajunge și mama să fie păstrată într-o maimuță de jucărie.

Deci avem un om de stiință sadic, amoral și unidimensional și o fată care își răzbună familia într-un mod aproape la fel de sadic și pleacă liniștită să își continue viața cu mama ei pe fundal. Nimic complicat, nimic greșit, desigur, dar, din nou, un episod sub nivelul Black Mirror.

black mirror3. USS Callister

Clasica poveste a băiatului care a crescut un geniu dar e în continuare bullied și dat la o parte de prietenul lui mult mai cool care știe să vorbească cu femeile și se îmbracă bine, așa că pune la cale o răzbunare complexă, în acest caz clonând în propriul joc toți oamenii care îl supără în viața reală.

E primul episod cu un impact real, nu doar prin revelația că personajul principal, Daly, nu e cine credeam că este, ci și datorită clonelor digitale, aparent la fel de reale ca o persoană. Un motiv des întâlnit în serial, fascinant și sinistru în același timp, care face să pară cumva insignifiantă întreaga viață a unui om atâta timp cât el poate fi clonat iar și iar – chiar dacă în altă formă – iar moartea e o chestie care poate fi evitată cu un cip pus pe tâmplă, gata să te transfere într-o altă dimensiune.

Finalul, deși (iarăși) un pic dezamăgitor, aduce un happy-end aproximativ pentru personajele jocului, care te face totuși să te întrebi dacă ăsta e într-adevăr happy-end-ul potrivit pentru ele și nu ar fi fost mai bine să dispară de tot, așa cum își doreau inițial. În orice caz, per total e un episod care stă bine în istoria Black Mirror.

black mirror2. Arkangel

Ce faci dacă vezi pe ascuns că fata ta prizează cocaină? O lași să își facă greșelile singură sau intervii și te asiguri că o să te urască toată viața? Răspunsul e unul singur pentru o mamă căreia îi ia vreo 7 ani să se convingă că nu e ok să-și urmărească fiica nonstop și să-i blocheze orice experiență „negativă”, adică până și lătratul unui câine.

Arkangel ne readuce pe terenul consacrat Black Mirror, unde temerile pe care toți le avem într-o mai mică sau mai mare măsură ajung să ne distrugă din interior. Ca majoritatea aparatelor întâlnite în serial, un dispozitiv care te ajută să îți știi copilul în siguranță în permanență ar fi destul de tentant pentru multă lume. Și, de fapt, dispozitive de urmărire pentru copii există și sunt folosite.

Ca atunci când dai peste jurnalul cuiva și îți zici că vei citi doar o pagină, dar, până să îți dai seama nu te mai poți opri și ai ajuns la final, așa și mama din Arkangel nu se poate stăpâni din a-și controla fiica, din păcate chiar cu cele mai bune intenții.

E un episod puternic care se dezumflă prea devreme, ca și până acum, cu un final slab. Înțelegem aluzia fetei care explodează într-un acces de violență extremă asupra mamei care fix de lucrul ăsta a încercat să o ferească toată viața. E cool, e isteț, doar că nu se justifică până la capăt. Izbucnirea vine cumva prea brusc, prea direct pentru a se mula bine pe caracterul personajului. Ultimele scene ne arată că amândouă supraviețuiesc până la urmă. Cine e mai optimist își poate imagina că or să aibă parte chiar și de întâlnirea emoționantă 10 ani mai târziu când își mărturisesc una alteia ce rău le pare. Aparatul nu mai e legal, deci universul ăsta parcă e un pic mai plăcut ca altele de până acum.

black mirror1. Hang the DJ

Hang the DJ e primul episod care nu e niciun pic incoerent și nu e nici prost. E constant pe tot parcursul, e bine scris, bine interpretat și e episodul frumos despre care nu înțelegi bine ce caută în lumea serialului. Nu aș vrea să devină un obicei episoadele cu final siropos și drăguț pentru că viziunea sumbră e specifică Black Mirror, dar, după 4 sezoane de drame care mai de care mai oribile, m-am bucurat din tot sufletul de el.

Pentru prima dată tehnologia e prezentată ca un lucru benefic (nu, n-am uitat de San Junipero, dar cu el nu m-am împăcat bine din alte motive). O aplicație de dating simulează în interiorul ei viața a două persoane pe care le trece prin serii nesfârșite de date-uri, le pune împreună ca să le despartă iar, le dă speranță, le frustrează, le enervează, până le face să realizeze că sunt îndrăgostite și gata să-și riște viața ca să rămână împreună. Echivalentele celor două persoane din simulare sunt oameni reali, iar aplicația le-a confirmat prin jocul său de care ei n-au habar în realitate că sunt 99.8% potriviți să fie împreună. Și gata. S-a terminat. Înainte de certuri, înainte de dezamăgiri, înainte ca aplicația să le controleze mințiile sau altă calamitate să îi despartă pe vecie.

Apucă să ne șocheze cu o prezentare a unei lumi în care o aplicație ne dictează tot ce facem, cât și cu cine dar până la urmă se dovedește că e o poveste de dragoste fără să fie o poveste de dragoste, se termină cu bine fără să fie deloc sentimentală și privește cu neașteptat de multă bunăvoință o aplicație a lumii moderne.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *