PKD nu scria despre fericire (Blade Runner 2049)

blade runner 2049

Disclaimer: Articolul conține spoilere, așa că dacă n-ai văzut Blade Runner 2049 și continui să citești, e în totalitate vina ta.

Chit că o să-mi ridic toți fanii PKD (Philip K. Dick) în cap, acesta n-a fost un scriitor prea bun. Stilul său e prea butucănos pentru o citire lină, iar dialogurile sale oarecum stângace, dar ceea ce-l face pe Dick să fie citit și să fie considerat un vizionar sunt ideile și conceptele sale. Realitatea, entropia, dumnezeirea și umanitatea se întrepătrund în toată pleiada de romane, nuvele și povestiri scurte (44 de romane și 121 de short stories), o muncă ce părea să curgă dintr-o imaginație nemărginită. În 1968 a fost publicat „Visează androizii oi electrice?”, unde Rick Deckard, un polițist, încercând să strângă mai mulți bani pentru a-și putea înlocui animalele electrice cu unele reale, ia misiunea de a „pensiona” niște androizi care au scăpat din unele colonii de pe alte planete. Conceptul de bază a cărții rămâne faptul că diferența dintre oameni și mașini este empatia (testul Voight-Kampff asta căutând). În 1982, Ridley Scott l-a trasformat într-o capodoperă de film, cu Harrison Ford în rolul principal, pornind de la un scenariu scris de Hampton Fancher și David Peoples (aprobat de PKD înainte să moară). Narativul îl urmărește tot pe Rick Deckard, polițistul specializat în vânarea replicanților (androizi umani), dar scapă de tema animalelor electrice, detectivul fiind oarecum obligat să accepte misiunea de a-i ucide pe cei 4 androizi fără o obligație concretă. Investigația îl poartă direct la creatorul replicanților, Eldon Tyrell, unde acesta îi prezintă noul model experimental, un replicant care are implantate memorii false și care crede că e umană, pe numele de Rachel (Sean Young). Deckard, împreună cu partenerul său reticent care face origami, Gaff (Richard James Olmos), reușesc să-și îndeplinească misiunea. Evident, Deckard și Rachel ajung să se îndrăgostească, totul terminându-se fără o soluție finală, Rachel fiind catalogată ca fugară (după ce Tyrell este omorât de Roy Batti<< Rutger Hauer>>) și cei doi fugind de autorități.

blade runner 2049

Titlul de capodoperă SF nu a fost însă câștigat decât în 1992, când Scott a editat și pus pe piață un Director’s Cut, un edit care aduce Blade Runner mai aproape de Dick, mai ales prin eliminarea happy ending-ului impus de către studiourile Warner Bros., dar și eliminarea celor 13 narații făcute de Deckard, ceea ce a ridicat calitatea narativului. De-a lungul timpului, Ridley și-a exprimat dorința de a continua povestea, pentru ca în final acesta să fie producător, iar Denis Villeneuve (Incendies, Enemy, Sicario) fiind adus ca regizor. Evident, luând în considerare tendințele actuale hollywoodiene de a resuscita și recicla idei ce s-au dovedit de succes în trecut, doar pentru a o da în bară cu continuări și reimaginări stupide și fade, „cultiștii” primului film au fost extraordinar de reticenți, deși canadianul s-a dovedit de ceva timp ca fiind un regizor cu mult deasupra mediocrității. Dar, odată cu lansare pe marile ecrane a filmului „Arrival”, unele (majoritatea) îndoieli au fost risipite. Blade Runner 2049 a avut premiera vineri, 6 octombrie și am fost la premieră.

blade runner 2049

Povestea îl urmărește pe K (Ryan Gosling), un replicant Nexus 9 ce servește poliția din Los Angeles ca un blade runner, fiind supervizat de locotenentul Joshi (Robin Wright). Timpul liber și-l petrece într-un apartament minuscul, alături de prietena sa holografică JOI (Ana de Armas), cu o planetă a cărei climă a luat-o razna, orice formă de intemperie fiind toxică. Suntem la 30 de ani de la primul film și lumea își continuă cursul către un dezastru planetar; o atmosferă încărcată de rebeliune a androizilor, mai ales după ce un replicant scăpat de sub control detonează o bombă nucleară deasupra LA, declanșând un puls electromagnetic ce închide orice circuit electric și șterge baza de date a corporației Tyrell plină cu identificările androizilor (prezentat printr-un short anime). Cu corporația dispărând după acest fiasco, un alt conglomerat își asumă construirea mașinăriilor umanoide, condusă de Niander Wallace (Jared Leto), și îmbunătățește design-ul acestora, aducând pe piață modelul Nexus 9, cu o durată de viață apropiată de cea a oamenilor și protocoale de servitute mult mai bune decât cele din primele modele. Deși statutul socio-politic a lumii din BR 2049 seamănă foarte mult cu un butoi de pulbere, scenariul îl pune pe un loc doi, aducând ca fitil rezultatele investigației asupra mișcării de eliberare a replicanților, când K distruge un model mai vechi, Sapper Morton (David Bautista), și descoperă o cutie îngropată lângă ferma acestuia; cutie ce conține scheletul unei femei ce a decedat în urma unei operații de cezariană, dar care la o analiză medico-legală atentă dezvăluie faptul că femeia în cauză a fost un android. Din acest moment, vedem crăpăturile apărute în programarea lui K și tumultul său interior („I never retired something that was born”); replicanții nefiind construiți pentru această abilitate fiziologică umană, situație ce a dat naștere a concepției că oricine se naște deține un suflet, în mintea lui K. Locotenentul Joshi, temându-se de un potențial război dacă informația devine publică, îi ordonă să distrugă toate dovezile și să „pensioneze” copilul replicantei. Dovezile îl poartă spre corporația Wallace, unde întrebările sale despre un model mai vechi trag semnale de alarmă; pentru tratarea acestei probleme este trimisă Luv (Sylvia Hoeks), o androidă model nou aflată sub conducerea directă a lui Niander Wallace. Luv îi dezvăluie lui K cui i-a aparținut rămășițele; Rachel (Sean Youg) aparent a dat naștere unui copil împreună cu Deckard, dar și faptul că Tyrell a făcut-o pe aceasta cu un design experimental, special pentru a încerca reproducerea androizilor ca o alternativă la fabricarea acestora. În același timp, și Niander Wallace urmărește această tehnologie, nefiind capabil a o descoperi de unul singur, însărcinând-o pe Luv cu recuperarea copilului.

blade runner 2049

Astfel, în primul act, se stabilește conflictul metaforic al sufletului uman în contextul filmului, K nu este tocmai sclavul programării sale, ci vede slujba sa ca pe o paranteză, o formă de sustenabilitate, un mijloc de a își îndeplini o dorință infimă, aceea de a cumpăra un dispozitiv pentru a o face pe Joi portabilă; un dispozitiv ce poate fi văzut ca o cheie de desfacere a cătușelor femeii holografice care depinde de un ansamblu de mașinării prinse de tavanul apartamentului; și deși aceasta este făcută special pentru nevoile lui K, aduce la lumină individualitatea acestuia. Joi devine astfel o imagine a emoțiilor primordiale ale omului, total dependentă de mediu înconjurător și caracterului dezvoltat din copilărie. Luv, pe de altă parte, reprezintă iubirea romantică, așa cum ne și sugerează numele, luând însă forme psihotice și geloase spre sfârșit.

În mintea lui K, trecutul său nu are surprize, știind că deține doar memorii implantate, în prim plan adusă întâmplarea din copilărie cu copii ce încercau să-i ia calul de lemn (un motiv ce amintește de origamiul inorogului din primul film). Urmărește firul dovezilor, găsește orfelinatul într-o imensă groapă de gunoi la periferia orașului, dar mai important găsește și calul de lemn. Frunzărind data de baze cu nașteri, descoperă că în ziua aceea s-au născut un băiat și o fată cu același ADN, o dovadă clară că cineva a încercat să ascundă nașterea. Dar ce îi confirmă lui K că este fiul lui Deckard și Rachel este ilegalitatea implantării de memorii reale într-un android, informație dobândită de la Ana Stelline, un doctor-inginer de memorii artificiale.  Pus în fața confirmării autenticității amintirilor sale, empatia lui K prinde rădăcini. Pică testul Voight-Kampff și i se acordă 48 de ore până când cineva ca el îl va vâna. K o eliberează pe Joi, în ciuda faptului că o poate pierde dacă transmițătorul mobil se defectează. Femeia holografică angajează un model de plăcere (Mackenzie Davis) și suprapunându-se peste trupul acesteia, îi dă să guste lui K puțin din plăcerea carnală până acum imposibilă; K cunoscând astfel atracția hedonismului.

blade runner 2049

Analiza calului revelează că conține urme de radioactivitate, ceea ce-l duce pe K și pe Joi în Las Vegas (cu niște peisaje absolut faraonice), distrus de o bombă murdară undeva în trecut. Acolo, cei doi îl găsesc pe Deckard, acesta explicându-le că Rachel a trebuit să fie luată sub protecție de către mișcarea de eliberare a replicanților pentru protejarea copilului, iar el trebuind să trăiască ascuns. Între timp, Luv o omoară pe Joshi pentru a suprima informațiile și îi găsește pe cei doi, lăsându-l pe K aproape mort și răpindu-l pe Deckard. Scena cu lupta dintre K și replicanții lui Luv este brutală, rapidă și nestilizată, și ca o ultimă lovitură a soartei, androida îi distruge emițătorul portabil, Joi murind încercând să-i zică că-l iubește. Muribund, K este salvat de Freysa (Hiam Abbass), o trimitere mai mult sau mai puțin evidentă, la zeița Freya din mitologia nordică, ce întreține pajiștea Fólkvangr, unde morții care nu ajung în Valhalla își fac veacul. Astfel, Freysa îi explică că, de fapt, copilul lui Rachel este fată, K ajungând la concluzia că singura care putea să-i implanteze memoriile reale ale copilului este Stelline, cea care deține astfel memoriile originale. Pus în fața unor forțe titanice, una ce-l împinge spre lupta pentru libertate alături de Freysa, implicând și uciderea lui Deckard pentru a nu-l lăsa pe Wallace să pună mâna pe tehnologia ce îi va da și mai multă putere și implicit să dea naștere la o armată de sclavi mecanici sau să o ajute pe Luv. Catalizatorul lui K vine sub forma unei Joi rozalii, imensă, topless. Evident o reclamă personalizată, tipa imensă i se adresează cu Joe, un apelativ cu care și femeia sa holografică i se adresa, o trimitere la „a regular Joe”, o titulatură ce-l făcea pe K să se simtă inclus în lumea oamenilor din jurul său. Faptul că Joi îi promite că poate fi orice dorește îl face într-un final pe K să realizeze că iubirea ei era doar o linie de cod, o funcție a unui produs casnic; acesta își rupe cătușele și ia o decizie profund umană. Îl salvează pe Deckard din mâinile lui Wallace, omorând-o pe Luv și o reunește pe fiică cu tatăl său. Sub o ninsoare toxică, K moare.

blade runner 2049

Călătoria lui K este una dickiană, pornește ca un sclav, nu numai al programării, dar și a statului social, cu dorința doar de a se integra în peisajul cotidian; este aruncat într-o aventură cu valențe epice. Dar K, ca și noi restul, realizează că epicul nu este rezervat realității. În fața unor forțe de neînvins, doar întârziabile, replicantul își confirmă apartenența în panteonul eroilor tragici și umani, luându-și destinul în propriile mâini și face o alegere profund umană, alegere ce-i aduce o moarte necunoscută.

(Aș putea să vă mai zic despre imaginea perfectă a lui Deakins, despre coloana sonoră a lui Zimmer și Wallfisch ce pare o continuare subtilă la Vangelis sau despre excelenta performanță a lui Gosling, but I won’t.)

blade runner 2049

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *