Mes films en cachette: Magreb, 2017 – 2 filme

Am tot vorbit de rău, pe unde am avut ocazia, filmele autosuficiente care și-au făcut anul ăsta la Cannes un culcuș confortabil: mostre de cinema pietrificat, care, pe motiv că arată cu degetul cangrena societăților în care s-au născut, iau forma unor obositoare cataloage de tare societale sau, mai rău, a unor simple pretexte pentru a vehicula aroganță regizorală. Subiecții lui Haneke n-au nicio șansă în fața viziunii lui demiurgice; Östlund știe mai bine cum merge lumea și se amuză să o deconstruiască superior-sarcastic; Loznitsa, altminteri un subtil documentarist, se ia la trântă cu corupția și grosolănia postsovietică într-un film indigest. Dar tot la Cannes au fost și filme care, înscriindu-se în același univers tematic, au pus altfel problema.

La Belle et la Meute (r. Kaouther Ben Hania, Tunisia)

În aparență, regizoarea tunisiană Kaouther Ben Hania nu face altceva în filmul La Belle et la Meute, însă abia aici simțim că filmul face dreptate și nu e o simplă flexare de mușchi. O urmărim pe Mariam de-a lungul unei nopți nebune, în care promisiunea unei seri cu prietenii se topește într-un vârtej al terorii și nedreptății. Prin prisma a nouă lungi planuri-secvență virtuoz orchestrate, Mariam, odată violată de o patrulă de polițiști, își va căuta dreptatea în chiar fieful agresorilor, o secție de poliție în care victima e neputincioasă. După ce steadicam-ul valsează prin nocturnul umilinței continue, prin spitale pline de suferinzi și străzi pustii, Mariam se ridică și, ca o veritabilă Antigonă pierdută într-un Magreb care pare că nu s-a schimbat atât de mult după revoluție, spune nu. Legea cetății, deși având avantajul numeric al reprezentanților care nu ezită să aplice joculețe psihologice meschine, nu poate trece de voința de fier a eroinei. Este ceea ce înțelegem în ultimul cadru al filmului, când Mariam pășește afară din secția de poliție, purtând o „capă” invadată de soare și de speranță. Un film în care feminismul este dublat de grație, iar simțul dreptății, așa cum bine remarca un critic, de nașterea unei conștiințe politice.

cannes 2017

En attendant les hirondelles (r. Karim Moussaoui, Algeria)

Descoperit, ca și La Belle et la Meute, tot la Un certain regard anul ăsta, En attendant les hirondelles e mai prudent în a spune ce nu merge bine în Algeria. Filmul e un triptic în care poveștile se înlănțuie tangențial, centrate fiind pe trei bărbați din generații diferite care se confruntă cu situații de tip criză-de-durată-limitată: primul, un tată divorțat aflat pe o  treaptă destul de înaltă a scării sociale, are de-a face cu maturizarea dificilă a fiului, dar mai ales cu faptul că e martorul ocular al unei bătăi cu consecințe serioase; al doilea (șoferul primului) este rugat de un vecin să-i transporte pe el și pe cele două fiice ale sale către locul unde se va desfășura nunta uneia dintre fete – întâmplător, fata e chiar fosta iubită a tânărului șofer, iar conjunctura îi va aduce din nou împreună, într-un moment de intimitate; al treilea e un medic acuzat de o femeie că ar fi asistat la violul colectiv al acesteia. Scenariul evită să dezlege ițele complicate ale acestor povești. Pentru regizorul Karim Moussaoui, deși dramele individuale prevalează, faptul nu exclude posibilitatea de a comenta pe marginea stării națiunii (mariajul încorsetat, violența, corupția). Și, chiar dacă mizanscena pare uneori crispată, ca și cum regizorul n-ar ști tot timpul cum să își configureze planurile (lucru de înțeles la un debut), actul în sine de a face un film care poartă în el germenii subversiunii e elocvent. Însuși acest (triplu) final deschis sugerează mai curând o evoluție în bine a situației; rândunicile vor veni și anul ăsta.

cannes 2017

Sursă foto: jour2fete.com ; unifrance.org

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *