Naivități aparente

comoara naiva

Comoara naivă, ultimul documentar al lui Copel Moscu, are în centru figura lui Ioan Maric, pictor naiv. Cel mai interesant este felul în care filmul dozează parcimonios informațiile: abia în a doua sa jumătate, tabloul general începe să prindă contur. Maric nu e un diletant oarecare, ci unul dintre „naivii” cu recunoaștere în breaslă; de aceea, în momentul când decide – la 70 de ani – să se înscrie la Facultatea de Pedagogie a artei din Iași, vestea acționează ca un val seismic în rândurile comunității pictorilor naivi.

Filmului îi reușește mai bine dimensiunea de observare a unui grup social (aprioric invizibil pentru publicul larg) decât cea de portret – care, oricât de pitorească ar fi, nu poate fi înțeleasă în absența contextului. În acest sens, demersul lui Moscu – de a învesti cu semnificație marginalul – este cel mai bine ilustrat de secvența inițială: o tură prin salonul Art Safari, destinat îndeobște „artei serioase”, în care acum au pătruns și naivii. Breasla naivilor se dovedește cel puțin la fel de spumoasă ca oricare altă ramură artistică: discuții, polemici, diverși comentatori ce opinează – care mai doct, care mai amatoricesc – pe marginea lucrărilor lui Măric; teritoriul naiv e la fel de bine cartografiat ca și arta erudită. Pentru spectatorul neofit, e o revelație: naivul ține la statutul său, iar pictura naivă nu e chiar atât de urechistă cum s-ar putea crede. Așadar, „mutarea” lui Măric – aceea de a urma cursuri universitare – nu e un gest câtuși de puțin anodin; el echivalează cu pierdrea unui statut cultivat zeci de ani.

comoara naiva

Filmul e ofertant prin deschiderea tematică către un univers care, chiar dacă bine cunoscut de cei care i-au penetrat deja pereții, rămâne ermetic față de exterior; dar – la nivel de mizanscenă – e limpede că mijloacele de realizare au fost infime. Filmul se descurcă cu ce găsește: o expoziție Art Safari, un spectacol în piața orașului, un concert al Seminarului Teologic. La rigoare, toate aceste mici evenimente asigură o coloratură aparte, aproape artizanală, filmului; însă tratarea lor (zoom-uri, pierderea scharf-ului) nu reușește să îl apropie de direct cinema – ci doar de o lucrare de amator. Efectul e în parte salvat de ochiul regizoral ascuțit, căci naivitatea mizanscenei, reflecție a temei, este probabil doar aparentă. Umorul lui Moscu e la datorie, recognoscibil prin tăieturi bruște ale intervievaților în mijlocul frazei sau prin racorduri în care funcționează asocieri improbabile. Filmul are un optimism doar al lui; ar fi păcat – deși previzibil – ca, așa mic cum e, să treacă prin săli neobservat.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *