Despre chestii stranii (Stranger Things)

Nu știu despre voi, dar eu am crescut într-o perioadă în care conceptul de „acord parentalse referea în mare la oră, și nu la conținutul unui film/serial. Așa că, cum unii copilăresc acum cu Ice Age sau Finding Nemo, eu mi-am petrecut primii ani de conștiință de sine cu Alien, Predator și Poltergeist. Și, ca mulții alții de vârsta mea, nu retrăim vreo formă de nostalgie odată cu noul val de reboot-uri, remake-uri sau continuări după 20 – 30 de ani. Asta până când am văzut primul episod din Stranger Things, unul din noile seriale de la Netflix.

O poveste ce începe simplu, dar misterios, cu un puștiulică numit Will Byers, membru al unei „frății” împreună cu alți trei adolescenți preocupați de echipamente radio de amatori și Dungeons & Dragons, dispărând în urma unei întâlniri cu o creatură/figură. Mike, Dustin și Lucas își încep propriile căutări pentru prietenul lor, în cel mai pur stil Spielberg (E.T. sau chiar Encounters of the Third Kind), între timp găsind-o accidental pe Eleven, o copilă – experiment al Guvernului Statelor Unite. Între timp, în lumea adulților mama puștiului dispărut, Joyce Byers (interpretată de fenomenala Winona Ryder), cere ajutorul autorităților, deși nu știu cât de mult poți conta pe un șerif ca Jim Hopper (David Harbour), ce se luptă cu pierderea propriei fiice cu alcool și pastile. Dacă nu v-ați săturat încă de firele de poveste la care trebuie să fiți atenți, mai adăugați în mix un strop de conspirație guvernamentală, drama unei adolescente ce se transformă în femeie (și care vrea să ucidă monștrii) și unele momente în care te pui în locul părinților. Unde mai pui și o tonă de alte referințe ale anilor ’80, uneori apărute ca postere lipite prin camerele adolescenților (salut, The Thing).

stranger-things-3

De departe lucrul care te ține țintuit de scaun/fotoliu/pat este faptul că reușește să păstreze misterul viu până la sfârșitul sezonului, păstrând unele întrebări și pentru o continuare. Revelațiile nu sunt pur și simplu aruncate într-o scenă secundară, ci pornesc fluid și organic din descoperirile personajelor. Astfel, dispare sentimentul acela de subiect tras de păr ce apare în aproape toate serialele recente ca un mod leneș de a avansa povestea. De asemenea, nici regia nu este caracteristică serialelor; dacă în principal este caracterizată ca utilitară, un mod de a filma doar pentru a da esență unui scenariu searbăd, în Stranger Things cadrele sunt de gradul filmelor. Nu că ar fi o mirare, mai toate serialele Netflix au flerul lor artistic.

960

Cred că o mare parte din succesul său vine de la campania de marketing mică. Pe ici pe colo un trailer, un articol, dar nimic care să redea integral atmosfera sa extraordinară sau jocul actoricesc genial. Și asta a fost atuul său. A fost, pentru moment, cea mai mare surpriză cinematografică a anului pentru mine. Și, acum câteva zile, a fost confirmat și sezonul doi, pe care-l vom vedea undeva prin 2017.

Dar ce este de făcut dacă ai terminat serialul într-o singură de zi și nu vrei încă să scapi de sentimentul acela magic de nostalgie de anii ’80 și Spielberg? Din fericire, am niște recomandări să vă facă sevrajul mai ușor.

  1. Midnight Special (2016, dir. Jeff Nichols) – pentru aventura spielbergiană a unui copil neobișnuit (a la Twelve).
  2. American Grafitti (1973, dir. George Lucas) – da, același Lucas care a făcut Star Wars folosindu-l pe același Ford care devine Han Solo.
  3. Lost Boys (1987, dir. Joel Schumacher) – pentru Kiefer Sutherland cu un mullet.
  4. Night of the Demons (1988, dir. Kevin S. Tenney) – un favorit personal care nu iese cu nimic în evidență în comparație cu alte slashere mai celebre, dar o recomandare nonetheless.
  5. Poltergeist, Halloween, Friday the 13th, Nightmare on Elm Street – clasice.
  6. IT (1990, miniserie) – înainte ca Hollywood să strice unul dintre cei mai înspăimântători monștrii din istoria vizuală și care probabil e responsabil pentru claurofobie.
  7. Gwoemul sau The Host (2006, dir. Joon-Ho Bong) – pentru unul dintre cele mai tari monster movies.
  8. Signs (2002, M. Night Shyamalan) – pentru doza de mister și tensiune.
  9. Låt den rätte komma in (2008, dir. Tomas Alfredson) – pentru că are un copil vampir.
  10. The Return of the Living Dead (1985, dir. Dan O’Bannon) – combinația perfectă de adolescenți clișeici, experiemente guvernamentale stupide, zombies, nuditate frontală și gore.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *