Despre ce vorbim când vorbim despre filmul documentar sau M-am dus la One World România

Cred că ar trebui să spun din start că nu sunt o persoană care să prezinte vreun interes în politică, ba mai mult, sunt chiar opusul. Acestea fiind zise, mai vreau să adaug (ca să îmi justific direcția în care nu o să-mi duc discursul) faptul că foarte rar spre niciodată găsesc un discurs politic care să mi se pară fair pentru toată lumea, așa că nu o să aduc subiectul ăsta în discuție.

Al doilea lucru pe care aș vrea să îl notez în prealabil este faptul că sunt prima oară la One World Romania.

Al treilea lucru pe care cred că ar trebui să îl menționez este modul aproape jucăuș în care am decis să merg la proiecții, decizându-mă pe moment la ce să merg și la ce să nu, și asta mi-a dat acces și la filme care rulau la prânz, și la filme care rulau seara (am observat că, de obicei, filmele care rulează seara au cel mai mare public, dar asta poate fi o speculație). Cred că singurul film la care am mers perfect decis că vreau să îl văd a fost work-in-progres-ul lui Radu Jude, Țara Moartă, dar asta pentru că auzisem că se face filmul ăsta de prin noiembrie și pentru că mă interesa discuția de după cu Radu Jude, Andrei Gorzo, Veronica Lazăr și Adrian Cioflâncă.

film documentar
„Țara Moartă”, r.: Radu Jude

Pentru că e singurul film la care am mers premeditat, o să încep cu Țara Moartă, ultimul documentar al lui Rade Jude, care după ce m-a surprins cu Inimi Cicatrizate, un film pe care nu o să îl uit curând, m-a lăsat mască cu ultimul lui documentar. Am mers la film neștiind la ce să mă aștept și m-a lăsat destul de gură cască. Mi se pare un stil nou în cinematografia românească și nu numai asta e impresionant, ci și discuțiile pe care le poate genera un astfel de film. Imaginea filmului este compusă dintr-un montaj de fotografii făcute de Costică Acsinte, și pe fundal este Radu Jude recitând din jurnalul doctorului Emil Dorian din perioada 1937 – 1945. Din când în când, în fundalul sonor se mai aud diverse bucățele de arhivă, discursuri politice și cântece. Ce m-a supărat, în schimb, și ce m-a făcut să plec din sală au fost comentariile făcute după film ale spectatorilor. Câteva de „Îmi place”/„Nu-mi place”, apoi un domn mai în vârstă a ținut morțiș să sublinieze faptul că domnul doctor Emil Dorian era un om foarte sofisticat și rafinat și nu ar fi citit niciodată numărul 14 așa cum face Radu Jude la jumătatea filmului (paișpe). O altă doamnă a vrut neapărat să spună că ei nu i-a plăcut vocea naratorului și discuțiile s-au ținut lanț în sfera asta a dialogului, lucru care l-a făcut pe micul snob din mine să își dorească să iasă din sală cât de repede cu putință.

Mi-a plăcut enorm filmul ăsta, nu doar pentru că este o încercare a unei forme noi de cinema pe la noi prin țară, nu pentru că mi se pare un adevăr istoric relevant pentru noi ca nație, ci pentru naturalețea cu care se întâmplă lucrurile în Țara Moartă. Nimic nu pare a fi pus cu mâna. Adică da, lucrurile duc la o concluzie, dar nu e propagandist, ci mai mult realist, lucru care rareori se întâmplă în cinematograful contemporan. Un propagandist când se uită la lucruri își construiește teza, aproape ca un eseu, aproape(dacă nu chiar) trișând cu realitatea pentru a-și demonstra ipoteza. Pe când un realist nu se uită așa. Pentru un realist lumea înainte de a fi bună sau rea, lumea aia există. Pe scurt, lumea din Țară Moartă nu își propune să arate cât de oribilă era lumea aceea și cât de cruzi erau românii noștri, dar, într-un mod natural, chiar asta face.

Cred că ăsta a fost cam singurul lucru care m-a deranjat la One World. Și nici nu știu dacă e un lucru neapărat negativ, dar în mod clar e o tendință: în secunda în care un regizor de documentar își pune în cap că vrea să arate ceva s-ar putea ca lucrurile să se altereze în funcție de ce vrea regizorul să arate. Cel puțin nu e prima oară când aud de documentar cu scenariu. Îmi vine să îmi fac cruce când mă gândesc. Ce fel de documentare a vieții este asta când deja regizorul știe ce vrea să arate? Cinematograful a fost mereu un mediu propice pentru ceea ce numim minciună, și nu mă refer doar la efecte speciale, mă refer la tot. Se minte de îngheață apele. Regizorul vine cu tema făcută de acasă și pune în scenă documentarul ăla cum vrea el, ca apoi la montaj să scoată toate lucrurile care nu arată bine sau nu îi servesc teza. De acolo începe să devină ficțiune. Da, ce-i drept, lucrurile trebuie să fie ceva mai „bombastice” ca să facă publicul să se emoționeze în sală, dar nu asta este problema pe care încerc să o pun. Poate că nu asta este lucrul pe care mizează One World, dar este o problemă.

film documentar
„Varză, cartofi și alți demoni”, r.: Șerban Georgescu

M-a supărat foarte tare în felul ăsta Varză, cartofi și alți demoni al lui Șerban Georgescu. Cum să fie finalul ăla cu el pe un câmp de varză, camera se îndepărtează, ridicându-se, avându-l pe el în centru ca mai apoi, să îi sune telefonul, și, cu toate că de-abia se mai vede pe ecran pentru că aparatul de filmat e deja în nori, se aude perfect tot ce vorbește el cu mama lui la telefon. Din punctul ăsta deja nu mai cred că e documentar. Și-a băgat prea mult mâna. A regizat o scenă. Cap coadă. E o minciună, punct. Sau modul în care filmează personajele. Da, ce-i drept, situația persoanelor din satul Lungulețu cam așa e, dar nu asta e discuția. Discuția e de fapt că manipularea regizorală ar trebui să fie minimă într-un documentar, pentru că nu acolo stă măiestria genului, ci în realitatea pe care o prezintă.

Pe același motiv m-a bucurat enorm Un spital plutitor în Siberia al Tatyanei Soboleva. Nimic atât de pus cu mâna, nimic atât de regizat. Doar viețile doctorilor ălora de pe vas și chinurile lor de zi cu zi, filmate cu o cameră de mână. Nu înțeleg de ce ar fi nevoie de mai mult. Cu siguranță că mai apoi autoarea exclude sute de ore de filmare și că și acolo există o mare ispită de a minți prin omisiune.

film documentar
„Un spital plutitor în Siberia”, r.: Tatyanei Soboleva

Pe scurt, cam asta a fost. Trebuie să recunosc că a fost un festival dificil pentru mine datorită faptului că mi-am propus să din start fiu foarte prezent, să văd cât mai multe filme și să mă obosesc cumva printr-un mod de vizionare foarte sado-masochist, prin faptul că am decis să merg singur la toate proiecțiile și să petrec în sala de cinema câte 8 ore pe zi, iar în pauza dintre filme să fug spre Mega Image-ul de vis-à-vis de Union să îmi cumpăr niște biscuiți Leibniz și o cafea în timp ce mă gândeam la ce văzusem înainte.

Concluzia mea? După ce am fost o săptămână întreagă la One World mi-a trebuit o altă săptămână de concediu.

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *