Mes films en cachette: Franțuzisme (I)

Visages villages – Pour le plaisir et d’autres raisons

Un soi de Planeta Petrila mult mai degajat – atât în tonalitate, cât și în mizele sociale nu tocmai explicite pe care și le propune – este acest ultim film al cineastei Agnès Varda, coregizat împreună cu fotograful JR. Și, pe cât de improbabilă pare această uniune dintre o artizană (în curând nonagenară) a Noului Val Francez și un artist perfect camuflat în contemporan, pe atât de fructuoasă se dovedește a fi: dacă JR își aduce aportul prin specificul activităților care fac obiectul filmului (lipirea unor chipuri uriașe pe diferite fațade uitate, activitate care deja îl consacrase), tempoul à la légère al narării, aici meditativ, aici zglobiu, vine cu siguranță de la minunata Agnès Varda. Alegerile locurilor de escală în periplul prin satele franceze rămân cumva arbitrare (de ce fațada delabrată a casei din satul ăsta mai degrabă decât ruina din satul imediat următor?), dar, privită sub acest unghi, relevanța socială nici nu pare să fi fost unul dintre scopurile vădite ale filmului. Către final, Agnès este întrebată de un lucrător la căile ferate, care privește uimit-amuzat imaginea degetelor de la picioare ale femeii lipite pe un vagon-cisternă, despre motivul tuturor acestor acțiuni. Pour le plaisir et d’autres raisons, i se răspunde. În asta constă, de fapt, miza filmului: pentru că oricine realizează că, depășind plăcerea estetică, adevărata justificare rămâne dorința de reumanizare a unor locuri moarte. Agnès și JR vin în întâmpinarea oamenilor, a oamenilor obișnuiți, pe care îi transformă în protagoniști. Există momente, în mănunchiul tuturor întâlnirilor care compun filmul, în care Visages villages iese din zona arbitrarului pentru a intra în cea a fundamentalului: de pildă atunci când, în portul de la Le Havre, Agnès decide să le reprezinte prin imagini pe cele trei neveste ale prietenilor docheri ai lui JR. Nimic altceva decât un statement feminist plin de grație. Sau când, pe urmele documentarului Les plages d’Agnès, a cărui stilistică de compozit o împrumută, Agnès alege să imprime fotografia copilului Guy Bourdin la malul mării. Sau, în fine, când Agnès și JR decid să-i facă o vizită lui Godard, a cărui amintire, prin asemănarea fizică cu JR (pălărie și nelipsiții ochelari de soare) coagulează discret filmul. Revizitarea trecutului era manifestă în Les plages d’Agnès. Aici, ea apare ca un clin d’oeil, deopotrivă tandru și deșirant, mai ales când, la mormântul lui Henri-Cartier Bresson, Varda spune că e pregătită să moară. Ca și cum amintirea ar fi, în fapt, singura pavăză contra fricii.

filme noi franta

Petit paysan – Moartea unui mod de viață

Debutul regizoral al lui Hubert Charuel este un film făcut, spune el, nu atât dintr-o opțiune personală, cât din necesitate. În Petit paysan, Pierre (Swann Arlaud) este confruntat cu o epidemie care îi omoară vacile, deci cu nevoia iminentă de a le salva pentru a-și salva meseria. Ajuns pe la treizeci de ani, Pierre este tipul țăranului care întreține o relație ontologică cu cireada; vaca, pentru el, pare a fi obiectul unei iubiri misticoide, dincolo de un simplu obiect al muncii. Conceput ca o alegorie a lumii actuale, în care maladia este sinonimă cu dificultățile vieții de țăran, iar Pierre, cu un mod de viață devenit anacronic, filmul vorbește, uneori pe ocolite, alteori pe șleau, despre dispariția unui trai tihnit. Un trai cu siguranță superior valoric, dar incompatibil cu lumea vorace a producției. Căci Pierre este un artizan într-ale bovinelor și se ține la distanță de marile ferme și abatoare. Concentrat în munca sa – singura pe care știe să o facă, după cum spune într-unul din momentele puternice ale filmului –, omul nu prea mai știe de lumea exterioară: o fată care-i dă târcoale nu îi trezește niciun sentiment, iar ieșirile la băut cu băieții, tovarăși și concurenți în meserie, nu-l atrag câtuși de puțin. Interesant este că Charuel, dincolo de a regiza un film cu reverberații sociale, reușește să combine mai multe elemente de gen: greu de zis dacă Petit paysan este o dramă, o comedioară (cam facilă, totuși) sau un thriller cu vaci, după cum s-a mai spus. Ba chiar regăsim în deschidere și o secvență onirică, căreia îi corespunde o altă scenă ambiguă, în care Pierre pare să fie atins de aceeași boală ca și vacile pe care le prețuiește atât (halucinație sau contagiune?). E păcat însă că filmul nu adoptă mai des astfel de alegeri pe cât de riscante, pe atât de ofertante, și rămâne pradă unui decupaj analitic și anost, precum și unei scheme narative prea rigide, în care un anume eveniment conduce la un anume rezultat. Cauzalitatea nu lasă prea mult spațiu de desfășurare, iar Petit paysan, deloc permeabil la viața din afara grajdului, e la fel de încorsetat ca o vacă de crescătorie. Pierre este angrenat într-o monocordă luptă cu autoritățile oarbe la drama lui, și poate tocmai de aceea personajul mult mai entuziasmant este sora sa medic veterinar, care participă, rând pe rând, la tăinuirea bolii în fața superiorilor și la uciderea vacilor. Dilema ei conferă suflu filmului, la fel ca visul inițial, în care Pierre se trezește captiv într-o casă invadată de vaci. Pasiune și obsesie, cam între coordonatele astea se pune problema.


filme noi franta

Sursă postere cover: AlloCiné

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *