6 filme despre sexualitate și fetișuri, în loc să-ți topești umanitatea la 50 Shades

Ah, Valentine’s Day. Ce pot să scriu despre ziua asta despre care s-au scris râuri întregi de pagini, pro sau contra, cu dragoste sau ură, cu interes sau dezgust? În afară de seria 50 Shades care timp de trei ani va domina cinema-ul din preajma zilei de 14 februarie. Nu vreau să fac vreo apologie la adresa filmului și nici la adresa celor care-l condamnă. E o serie de filme proaste, ecranizate după o serie de cărți și mai proaste, care au pornit de la niște fan fiction pentru Twilight, o serie de cărți și filme probabil la fel de proaste. Nu vreau să vorbesc de lipsa unei complexități a personajelor sau relația simplistă ce-mi amintește de grădiniță, dar și conturarea practicilor BDSM este una profund greșită, nefiindu-mi de mirare mulțimea de articole ce îl critică. Prefer, în schimb, să recomand alte filme pe care puteți să le vedeți în loc de grămada aia aburindă de rahat.

6 filme pe care să le vezi în loc de 50 Shades… (la dracu’, am promis că n-o să iasă un articol de Buzzfeed)

Sexualitatea deviantă merge mână-n mână cu personalitatea patologică, asta se știe, dar cum pui asta pe un ecran astfel încât cuprinzi toate fațetele, fără o privire moralizatoare? Să-l întrebăm pe Steve McQueen cu al său Shame, o privire stilizată la adicția sexuală și cum afectează asta o relație frate-soră. Brandon (Michael Fassbender) este un tânăr executive din New York care este absolut dependent de sexul casual și fără părtiniri emoționale sau sentimentalisme, a cărui soră, Sissy (Carey Mulligan) se mută cu el până își ridică cariera de cântăreață. Tratând dependență lui Brandon pentru sex, prostituate sau pornografie, McQueen nu portretizează într-un format glamour această boală a secolului 21, nu precum …

filme sexualitate fetis

Lars von Trier și al său Nymphomaniac, un epic sexy, un opus dei sexualem, acest Kamasutra al depravării, acest… Ei bine, ați înțeles. Joe (Charlotte Gainsbourg, de care voi fi întotdeauna îndrăgostit) este și ea la rândul său o dependentă de sex, care va experimenta de-a lungul a 117 minute tot felul de practici fetișiste pentru a căuta un fel de Nirvana a plăcerii. În comparație cu Shame, opera lui Trier e un excelent studiu de caz asupra sexualității umane, descriind-o ca fiind cea mai puternică forță din oameni.

Și dacă tot intrăm în sfera fetișurilor ciudate și posibil periculoase, nu pot să nu amintesc de Crash (dir. Cronenberg, 1996), un exponat al unei psihopatologii inexistente (din câte am cercetat eu); personajele sunt fascinate de legătura dintre erotic și accidentele rutiere. Pare ridicol, pare satiric, pare hiperbolic. Dar dacă înlocuim accidentele rutiere și mașinile din Crash cu accesoriile și jucăriile sexuale dintr-un film porno, nu ar exista prea mari diferențe dintre cele două, deoarece impulsul sau transa sunt asemănătoare. James (James Spader) și soția sa Catherine (Deborah Kara Unger) sunt doi căsătoriți ce împărtășesc aceleași gusturi sexuale; în principal sexul în locuri publice, dar, după ce James trece printr-un accident de mașină (grav, dar nu mortal), aceștia se găsesc intrați în această scenă de devianți sexuali. Accentul nu se pune pe „magia” vindecătoare a sexului, ci pe forța auto-destructivă a compulsiilor sexuale a acestor oameni, oameni care se tratează prin pasiune și fascinație.

filme sexualitate fetis

Nu pot să pomenesc de Spader și BDSM, fără să amintesc și de Secretary (dir. Steven Shainberg, 2002), unde acesta îl portretizează pe … Mister Grey. Coincidențele nu se opresc aici; Grey este un avocat care își caută o secretară care să tindă spre perfecționism și o găsește în persoana lui Lee Halloway (Maggie Gyllenhaal). Dar, spre deosebire de personajul feminin din 50 Shades (nu m-am obosit să-i caut numele), relația de tip dominat-dominant se apropie de realitate, dându-i secretarei un tată alcoolic și o familie neurotică. Lee este submisivă, Grey obsesiv și dominant, iar relația ce va lua naștere între cei doi este una bazată pe reflexiile fețelor și o înțelegere tacită asupra nevoilor partenerului.

În cele câteva secunde pe care le-am prins din trailerul 50 Shades, am surprins și o scenă ce implica un bal mascat, presupun copiat în lini mari și superficiale după Eyes Wide Shut (dir. Stanley Kubrick, 1999). Ultimul film a maestrului Kubrick, un studiu de caz asupra unei relații, un Tom Cruise înainte de scientologie, o Nicole Kidman înainte să arate ca o franzelă din cauza operațiilor estetice. Fiecare cadru o poveste dramatică, fiecare propoziție ne adâncește într-un fel de val de suprarealism.

Suprarealism care ne conduce rapid și timid spre altă capodoperă, de data aceasta de-a lui Lynch. Mulholland Drive (dir. David Lynch, 2001), un noir hollywoodian, cu două actrițe excelente (Naomi Watts și Laura Harring) care se urmăresc într-un coșmar fantezisto-erotic prin (evident) Hollywood. Suntem atrași hipnotic de o linie narativă care nu duce practic nicăieri. Putem chiar să facem o paralelă cu o altă capodoperă a filmului, Persona (dir. Ingmar Bergman, 1966), dar pe când pelicula scandinavă duce la o contopire a două femei pe format psihic, Lynch le contopește sexual într-o scenă de sex care cu greu poate fi uitată.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *