Mes films en cachette: Gabriel e a montanha – Cum să (nu) fii mzungu

Faptul că Gabriel nu se va mai întoarce niciodată din călătoria întreprinsă în jurul lumii nu e un spoiler: regizorul Fellipe Barbosa ține să aflăm acest lucru din start, printr-un plan-secvență în care doi localnici descoperă trupul lui Gabriel, declarat dispărut de mai multe zile. Urmează apoi un flashback, pe durata întregului film, corespunzător ultimelor 70 de zile din viața lui Gabriel, împărțit în patru capitole: Kenya, Tanzania, Zambia și Malawi. Mizele filmului sunt, deci, altele decât a genera un suspans călăuzitor („o să ajungă Gabriel teafăr acasă, în Brazilia?”); ele țin de modul mult mai subtil în care Gabriel se îndreaptă, în mod deliberat sau nu, către moarte.

gabriel si muntele

Gabriel și muntele, prezentat în premieră anul acesta la Semaine de la critique la Cannes, este doar al doilea lungmetraj al brazilianului Fellipe Barbosa, însă ambiția, complexitatea și precizia în schițarea unei imagini fidele a lumii de azi sunt ultimele lucruri care-i lipsesc. Filmul este un omagiu adus lui Gabriel Buchmann (interpretat de João Pedro Zappa), prieten din copilărie al regizorului, care în 2009 și-a luat rucsacul în spinare și a plecat într-o călătorie pe glob, urmare a anunțului că a fost admis la o universitate importantă din Statele Unite, pentru a-și susține doctoratul. A încerca să îl închizi pe Gabriel într-o trăsătură dominantă de caracter e imposibil: rareori un personaj ni s-a dezvăluit cu atâta voluptate și firesc, rareori ne-a fost dat să pătrundem în profunzimile fecunde ale mentalității unui individ și totuși să simțim, odată cu fiecare secvență la care individul ia parte, că ceva din el ne scapă fără dubiu, că ceea ce consideram o evidență nu e nimic altceva decât simplă aparență, că Gabriel alunecă, încet dar sigur, într-o zonă gri a indefinitului, la care probabil că doar portretele strălucite pot accede. Fiindcă Gabriel și muntele ne oferă portretul strălucit al lui Gabriel, călător din upper middle class-ul brazilian aterizat în Africa Neagră, iar dacă periplul său se mulează pe cele patru capitole enunțate mai devreme, asta nu e doar o găselniță din rațiuni pur geografice; de fapt, capitolele urmăresc mai degrabă geografia interioară a personajului, cel puțin la fel de generoasă ca peisajele înnebunitoare care ni se oferă privirii. Și că veni vorba, e ceva cu-adevărat nebunesc în inițiativa lui Barbosa, ceva nebunesc și poetic și megaloman, așa cum poate doar la Herzog am mai văzut (în Fitzcarraldo, de pildă), în sensul în care o echipă de filmare de 15 oameni va traversa Africa pe urmele lui Gabriel, ba chiar va escalada două dintre cele mai periculoase vârfuri ale continentului, Kilimanjaro și Mulanje, punctul terminus al călătoriei lui Gabriel, în numele unei autenticități care aici, abia aici, își capătă înțelesul deplin.

Aidoma protagonistului său, filmul e, la rândul lui, într-o zonă incertă, mai aproape în orice caz de pseudo-documentar sau de docuficțiune. Dacă pentru personajele principale Barbosa va apela la actori, celelalte partituri vor reveni exact persoanelor întâlnite de Gabriel în periplul său din 2009. Fiecare om cu care Gabriel interacționează pe ruta sa este introdus în poveste printr-un scurt monolog explicativ, în off sau frontal, care descrie ceea ce a însemnat întâlnirea cu tânărul brazilian și, într-un fel, rezumă ce urmează să vedem pe ecran. Regăsim aici o manieră de tratare a poveștii care amintește de unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui Agnès Varda, Sans toit ni loi (1985). Și în acel caz, subiectul echivala cu reconstrucția ultimelor zile din viața unei tinere trăind la marginea societății, într-un soi de nomadism idealist, întreprindere realizată prin același recurs la viniete specific documentaristice, precum interviul. Astea fiind spuse, Gabriel este mai aproape, în ideile sale când naive, când utopice, când de-a dreptul nesocotite, de o Mona Bergeron, protagonista rebelă din Sans toit…, decât de un Chris McCandless, personajul din mult mai cunoscutul Into the wild, însă cazul său este mult mai dificil și mai nuanțat decât celelalte: Gabriel plutește într-o bulă care îl protejează de exterior, deși dorința sa principală, este aceea de a se integra cu orice preț în peisaj. Și, cel puțin în primul capitol, lucrurile par să îi meargă strună (aici reușește cel mai bine scenariul filmului, în a da seamă de evoluția lui Gabriel prin modificări de stare foarte discrete, foarte fluide, abia perceptibile). Gabriel este primit cu bucurie de oameni în sânul propriilor familii, ba chiar pare a fi o prezență care însuflețește atmosfera, astfel că, până la final, ajunge să fie binecuvântat, ridicat simbolic la rangul unui massaï. Tentativa lui Gabriel dă roade și pentru că adoptă stilul vestimentar al localnicilor, înfășurat în șaluri și purtând sandale de cauciuc „thong”. De fapt, Gabriel luptă cu ideea că ar fi la rândul său un turist obișnuit, ajuns într-o țară exotică doar pentru a bifa pe repede-înainte câteva obiective de maximă importanță și a se întoarce la fel de golit spiritual acasă. Ceea ce îi dă de furcă tânărului este identitatea sa de „mzungu”, de alb care este perceput, fatalmente, ca un străin. Orbit de ceea ce găsește la fața locului, Gabriel nu realizează că însăși dorința de a evada din clișeul turistului obișnuit, însăși această rebeliune ușor infantilă a devenit, deja, un clișeu. Decalajul e, în ciuda eforturilor tânărului, palpabil, subliniat atât de el (spre deosebire de Africa, spune la un moment dat, în Brazilia cu cât ai mai mulți copii, cu atât ești mai sărac), dar și de priviri obiective (în Tanzania, un trecător îi spune ghidului său că Gabriel doar se îmbracă ca un sărac, de fapt e bogat). Cu fiecare întâlnire pe tărâm african, personalitatea lui Gabriel se nuanțează: aici deschis la orice experiență, dornic să fie de-al locului, aici intruziv (când practic abuzează de ospitalitatea nepusă sub semnul întrebării și forțează un localnic să îl primească la el acasă, pentru a economisi bani). Dar întâlnirea fundamentală este aceea cu iubita lui venită din Brazilia, Cristina (jucată de actrița Caroline Abras), care îl va acompania de la sfârșitul periplului în Tanzania până la ieșirea din Zambia. Aici, Gabriel își arată, încă o dată, caracterul poliedric (și, inevitabil, polemic) – la început, lucrurile par să meargă ca unse, dar treptat simțim, prin mecanisme foarte fine (o privire, o replică aruncată), că tensiunea și frustrarea se acumulează periculos. Brusc, lucrurile par să nu-i mai iasă lui Gabriel chiar așa de bine, iar ideea că neplăcerile ar putea fi legate (și) de prezența iubitei este o invenție realmente izbutită; pentru că, spre a-i face pe plac Cristinei, Gabriel e nevoit să experimenteze și partea turistică a unei țări: cei doi fac un safari costisitor, ca orice mzungu care se respectă, de care Gabriel nu e mulțumit, Cristina cumpără sucuri fără să negocieze, fapt care atrage furia lui Gabriel, care, la rândul său, întârzie plecarea unui autobuz pentru a fuma un joint cu un negru. Perioada de coabitare a celor doi (în care niciunul nu este totalmente nevinovat) este partea cea mai muncită a filmului, cea în care toate posibilitățile sunt exploatate, grație unei priviri regizorale nu tocmai complezente. Da, mulțumită lui Gabriel-cel-însetat-de-experiențe-autentice-depline, Cristina poate să experimenteze discuția cu localnicii în propriile gospodării, dar, pe de altă parte, nu va mai ajunge să urce pe elefant, pentru că tânărul, în încăpățânarea lui, tergiversează în astfel de situații, iar programul de vizitare nu așteaptă. Însă nimic nu este rostit în față, totul se consumă în nonspus, în tăceri, priviri și compromisuri. În asta (și în asta) rezidă arta acestui film.

gabriel si muntele

Întoarcerea lui Gabriel la singurătate, pentru ceea ce ar trebui să fie ultimele două săptămâni ale călătoriei de un an, îi reliefează și epuizarea psihică: aproape falit, obosit de manevrele abile ale africanilor puși, cel puțin în viziunea sa, adică în viziunea colonialistă a albului, să-l escrocheze, Gabriel decide să escaladeze vârful Mulanje într-o singură zi, după ce se descotorosește de ghid. Cu viza de ședere expirată, fără mâncare sau echipament, Gabriel este prins. Și e interesant cum filmul glosează, aparent inconștient, pe marginea acestui gest final: trebuie văzut în moartea lui Gabriel un act deliberat, sau un accident datorat nechibzuinței? De-a lungul filmului, spectatorul – atent la felul în care își trăiește Gabriel ultimele zile – are mai multe indicii, repede mascate de Barbosa: în cursul ascensiunii pe Kilimanjaro, Gabriel este zguduit de tuse, loc comun în cinematografie pentru a anticipa o degradare fizică, care însă aici, printr-o fentă regizorală, nu va veni niciodată; apoi, în cursul safari-ului, Gabriel se apropie periculos de mult de o turmă de zebre, până ce este chemat la ordine, ca un copil neascultător, de ghid șamd. Și atunci, desigur că această călătorie a lui Gabriel, din ce în ce mai reprezentativă pentru o anumită pătură a populației, ar fi fost suficientă. Dar fiecare interacțiune a personajului deschide alte piste de reflecție, dintre care cea inepuizabilă a clivajului dintre lumi (temă explicită a primului lungmetraj al lui Barbosa) rămâne memorabilă, poate și pentru că este atinsă aparent involuntar, cu subtilitate. În idealismul lui, Gabriel se crede diferit pentru că pătrunde adesea în adâncimea realității pe care o descoperă; în fapt, către final, va deveni evident că doar îngroașă rândurile unor mzungu cu pretenții și că soluția e în altă parte. Filmul se încheie printr-un alt procedeu recurent în cinema, cu câteva fotografii culese din aparatul foto al adevăratului Gabriel Buchmann inserate pe ecran. E un final necesar, care denotă autenticitatea celor arătate și marchează, printr-un selfie neclar, poate ultimul din călătoria din 2009, sfârșitul acestei lecții date de Gabriel. O lecție pe care, într-un gest la fel de suplu precum însuși filmul, Fellipe Barbosa a ținut să o împărtășească cu o lume întreagă.

Sursă imagine cover: Ecran Large

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *