Mes films en cachette: Locurile vii ale lui Gianfranco Rosi

Gianfranco Rosi (n. 1964) este primul cineast care a câștigat Leul de Aur la Veneția cu un documentar – Sacro GRA (2013) –, în 2016 trecându-și în palmares și marele premiu al festivalului de la Berlin cu Fuocoammare (Fire at Sea). Ambele pelicule îl impun pe Rosi drept unul dintre cei mai înzestrați regizori ai momentului, capabil să atace subiecte cu importantă încărcătură emoțională, fără să menajeze publicul printr-o relatare convențională de suprafață, dar, în același timp, evitând cu măiestrie să cadă în patetism.

Atât Sacro GRA, cât și Fuocoammare pot fi considerate trepte ale eșafodajului umanist pe care Rosi îl zămislește cu migală din 1993 încoace. Primul spune poveștile oamenilor legați într-un fel sau altul de cea mai lungă șosea de centură din Italia („GRA” provine de la Grande Raccordo Anulare, autostrada ce înconjoară Roma), contopite în trunchiul acestei mari Povești care este pilda umanistă prin excelență. Ca și ultimul său film, Sacro GRA prezintă alternativ un mănunchi de fire narative ce urmăresc viața de zi cu zi a unei palete de personaje apte să coloreze un triptic de Brueghel transpus în contemporan. Obiectivul camerei este acaparat de un medic pe ambulanță, împărțit între sarcinile nocturne de intervenție rapidă și socializarea virtuală cu diverse pretendente (asta mi-a amintit de romanul lui Eric Reinhardt, L’amour et les forêts, unde șansa unică – și pierzania – unei femei dornice de emancipare se află în site-urile de întâlniri online); mai apoi, atenția se îndreaptă către un pseudobiolog-inventator excentric, care studiază lupta mută dintre palmieri și acarieni; către locuitorii unor apartamente cu chirie redusă recent construite, în plin zumzet aeronautic; către locuitorii unei rulote și către atâția alții. Este fascinant cum, à la rigueur, un astfel de documentar ar putea fi tratat drept un film de ficțiune, care are avantajul unei mai adânci incizii în existența umană: este semnul că Rosi îmbină observația neintruzivă cu pătrunderea în intimitate, sintetizată printr-o scenă cu o panoramare la 360°, care cuprinde atât un loc de joacă pentru copii, cât și silueta unui cartier în care viața pare să continue netulburată, la apus. Sacro GRA face din această șosea de centură un loc viu, tangibil, înregistrat în integralitatea sa pulsatilă. Distanța delicată a camerei lui Rosi și studierea în profunzime a subiectelor filmului încarcă acest topos de suflu și intrigă; asemenea autostrăzii în formă de cerc, filmul lui Rosi e rotund, dar nu închis în sine, căci menirea sa e alta: aceea de a ilustra pestrița faună umană care, prin singularitate și generalitate, în funcție de persoană, animă și un  bar de striptease uitat de lume, și un cartier oarecare la ceas de seară, și un simplu punct de tranzit reprezentat de GRA, toate – potențiale sinonime pentru cel-mai-anost-loc-din-lume. Vorbim, deci, despre o înlăturare a aparenței și o învestire cu anima a unor povești, procedee care își trag succesul din mersul contra curentului.

Gianfranco Rosi
Cadru din „Sacro GRA”

Simetric, Fuocoammare intersectează destinele locuitorilor insulei Lampedusa, din largul coastelor africane dar aparținând de Italia, cu hoardele de imigranți naufragiați acolo în tentativa de a traversa Mediterana. Harta acestor vieți este, față de filmul precedent, ceva mai coerentă (și mai dramatică), din moment ce între copiii care iau la pas tărâmul stâncos al insulei și africanii aflați în căutarea unei speranțe există un liant bine definit, care unește cele două lumi prin menirea sa nobilă: doctorul, gestionarul acestor sorți, iar dincolo de el, un perete de ignoranță nevinovată. Samuele, aparentul protagonist al filmului, n-are de unde ști despre suferința pe care o presupune marea. Însă Fuocoammare duce conceptul narativ folosit în Sacro GRA la un alt nivel, căci beneficiază de atributul universalității. Asemeni filmului anterior, avem aici o observare necomentată, o dramă obiectivată care se desfășoară subtil și insidios în spațiul în care Samuele cutreieră stăpânitor locurile, iar la postul local de radio se aud șlagăre de pe vremuri, cu dedicație. Însă peste acest contur generator de culoare locală, Rosi adaugă povestea imigranților, care ancorează filmul în timp și în conștiință. Ceea ce realizează Rosi prin Fuocoammare este mai mult decât un simplu studiu, cu siguranță emoționant, dar care altfel risca să se limiteze la particular. Acest documentar este o producție necesară. O demonstrație fină (în măsura în care tăcerea acționând ca fierul încins este fină) a compasiunii în stare, în vremea interdicțiilor, să deschidă lumea. O bijuterie stilistică ce denotă atât înțelegere a umanului, cât și a cinemaului ca vector al mâinii întinse spre Celălalt.

Gianfranco Rosi
Cadru din „Fuocoammare”

Marele merit al lui Gianfranco Rosi este echilibrul compozițional, acea siguranță afabilă imprimată peliculei. Lungul proces de documentare premergător filmărilor face ca efectul de melodramă, foarte la îndemână în cazul unei povești a imigranților opriți din elanul lor, să fie eludat cu grație. Există, în Fuocoammare, suficiente momente lirice care contrabalansează tragismul imaginilor cu schifuri de lemn pe care se află și câte 820 de persoane, suficiente pasaje ingenue care să estompeze durerea acelor ochi recunoscători pentru că au fost salvați de la înec. Extraordinară este scena în care micul Samuele aruncă cu praștia, alături de un prieten, în niște cactuși, iar mai apoi încearcă să îi lipească la loc cu bandă adezivă. Sacro GRA se caracterizează prin același mers pe sârmă între un exces și altul, doar că acest film pendulează între ironie pură și drama cotidiană a rutinei: un bogătan de viță nobilă joacă Solitaire, niște „staruri” în uitare putrezesc într-o rulotă.

Aceste două filme sunt dovada că documentarul și ficțiunea își trag seva din același trunchi. Gianfranco Rosi este un observator sensibil la punctele nevralgice ale vremurilor. Iar filmele sale, ziduri mătăsoase în calea celor ce nu acceptă diversitatea, caracteristica esențială a omenirii așa cum o știm azi. Diversitatea care unește.

P.S. Fuocoammare este singurul documentar străin rămas în cursa pentru Oscar anul acesta. O confirmare, devenită aproape inutilă, pentru această bucurie cinematografică a anului trecut.

Sursă fotografie: gadlerner.it

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *