Mes films en cachette: Grave (2016) – Carnal/Carnaj

Uneori e nevoie de câte un film curajos, adevărată incizie în carnea unei teme bătătorite, pentru ca certitudinile – fie ele cinematografice sau ontologice – să se zgâlțâie. Debutul în lungmetraj al franțuzoaicei Julia Ducournau este exact genul acesta de film: un malaxor strălucit de teme cu-adevărat grave, de la homosexualitate la canibalism, înghesuite una într-alta sub umbrela atât de uzată dar și, din câte se vede, de generoasă, a maturizării.

Prin Grave (eng. Raw), Julia Ducournau spune povestea lui Justine (formidabilă apariție a debutantei de 18 ani Garance Marillier, intrată în pielea unei vegetariene timide cu apucături canibalice), de curând acceptată la o facultate renumită de medicină veterinară, pe urmele surorii ei mai mari. Inițial, Justine pare să încarneze contrariul riguros al surorii: e timorată, încă reticentă la nou. Căci facultatea respectivă presupune prin excelență Noul, fiind clar ca bună ziua că renumele nu se datorează (numai) nivelului înalt al pregătirii teoretice, ci (mai ales) activităților desfășurate în spatele fațadei oficiale. Mai exact, dincolo de cursurile viscerale la propriu la care participă elevii, esența acestei experiențe trebuie căutată în altă parte – în nopțile rave, extatice până la paroxism, în care singura condiție e să te lași în voia instinctului (dintre ele, o scenă persistă: Justine, acoperită din cap până-n picioare de vopsea albastră, este obligată să meargă într-o cameră cu un alt student vopsit în galben, de unde să nu iasă până ce nu devin verzi) Dacă, la început, Justine se distinge de sora sa, ulterior aceasta va intra în hora haotică a facultății și îi va călca pe urme. Grave e, mai cu seamă, povestea acestei intrări general valabile în horă, și a consecințelor sale.

Există, în construcția excesivă elaborată de Ducournau, o intuiție briliantă, ce presupune redarea unui microunivers alcătuit din două lumi aparent ireconciliabile, alimentate de atitudini distincte: așteptarea încordată, efortul diurn asiduu, interacțiunea cu animale și în special cu măruntaiele lor, „botezul” bobocilor prin mânjirea cu sânge de cal, toate aceste operațiuni à vif, destinate să ajungă până în miezul lucrului, sunt răsplătite cu o descătușare deplină pe timp de noapte. Reușita școlară (dar și necesitatea integrarării în sistemul uniformizant, după cum o avertizează un profesor pe Justine, care e cam prea bună la învățătură) atrage după sine posibilitatea gustării unei libertăți absolute, care să echivaleze cu rătăcirea în dezmăț și nebunie. Pariul propus de Ducournau personajelor sale, la antipozi față de imaginea-stereotip a școlii de elită-penitenciar, se dovedește a fi o negociere dificilă cu sinele. Căci, cam despre asta e vorba: despre modul în care niște adolescenți abia ieșiți de pe ușa căminului familial dau piept cu ușa căminului de facultate și reușesc să gestioneze trecerea dinspre adolescență către maturitate, mai ales când la mijloc se află o experiență realmente înnebunitoare. Sigur că, pentru a ilustra acest proces delicat, Ducournau propune o aglomerare de elemente-șoc, bine temperate însă de exact acele momente specifice vieții de student, care acționează ca niște catalizatori (discuții cu colegul de cameră, prima partidă de sex etc.).

grave

De fapt, intuiția regizoarei este o înțelegere adâncă – și o celebrare – a dualismului aflat la originea oricărei ființe umane. Nu atât dualismul ontologic cartezian, cât un soi de dualism atitudinal interesează în acest caz; cu alte cuvinte, cu cât un om va fi mai constrâns, îngrădit, însetat după experiență, cu atât – odată ocazia în sfârșit ivită – se va năpusti mai nesăbuit la gâtul libertății instinctuale, din care se va înfrupta fără saț. De aceea, nici șocurile horror presărate de-a lungul filmului, nici conceptul imaginat de Julia Ducournau – acela al unei școli în care experiența nu cunoaște limitare – nu sunt gratuite, cu atât mai puțin neplauzibile. Dar ultimul strat al explorării halucinatorii inițiate de cineastă este cel vital pentru proiectul său: corporalul, într-o interpretare complexă a ceea ce spunea cândva corporalul Dylan Thomas: man be my metaphor. Remarcat la Cannes anul trecut, Grave ar putea fi considerat pandantul unui alt film-șoc de pe Croazetă, The Neon Demon, regizat de americanul Nicholas Winding Refn. (AICI găsiți o cronică puternic defavorabilă la adresa filmului; eu n-aș fi chiar atât de vehement, totuși: Refn se dovedește, interstițial, un moralist care vrea să combată credința acaparantă, materialistă, superficială etc. etc. ce proclamă primatul frumuseții asupra a orice altceva. Iar eu zic că îi reușește destul de bine, tocmai prin demonizarea subtilă (dar tot demonizare se cheamă; literalmente: e o demonizare Demonul de neon) unei industrii învelite în ambalaj glossy, dar care nu ascunde, la o privire mai atentă, decât putreziciune. Cum glossy e în fapt întreg filmul, fiindcă Refn arată cu degetul printr-un ocular jucăuș & complice & foarte estetizant; ochiul mâncat din final, gest total și totalizator, închide în el o lume – iar lumea aceea s-ar putea să fie atroce.) Filmul francez nu este într-atât de tezist, ci mai degrabă problematizant, chiar dacă ocheanul e întors și în acest caz: maturizarea nu este o floare careia i se deschid petalele, pare să zică Ducournau, decât în măsura în care floarea e carnivoră. Corporalul este zdruncinat și anihilat din temelii, testat prin practici canibale, căci cunoașterea de sine trebuie să atingă la rându-i visceralul. Încrederea personajelor în corp-ca-înveliș-și-atât este dătătoare de fiori. Metafora autocunoașterii (și a omului, de care vorbea Dylan Thomas) este dusă până la ultimele consecințe. O poveste coming of age, cum spun americanii, oferea publicului tânăra Chantal Akerman în 1974, cu Je, tu, il, elle. Acolo, totul se petrecea pentru protagonistă în tandrețe, dorință și curiozitate. Revelația cea mai înfricoșătoare este că nu altfel stau lucrurile și în cazul de față, doar că totul, în conformitate cu lumea care a descoperit iluzia libertății, se petrece la turații net amplificate. Ca o confirmare că adevăratul nosce te ipsum socratic trebuie să treacă, obligatoriu, prin stomac.


Grave va putea fi văzut în deschiderea festivalului de film NexT, în 22 iunie.

Sursă fotografie cover: kinoscript.com

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *