La drum cu tata – interviu cu Anca Miruna Lăzărescu

Anca Miruna Lăzărescu, regizoarea care a câștigat cele mai multe premii pentru un film de scurtmetraj românesc cu Apele Tac, își face debutul în lungmetraj, cu un film a cărui acțiune se petrece în România anilor ‘60, când tatăl ei, un băiețandru de 18 ani hotărăște cu fratele lui să plece la Dresda, în Germania, unde tatăl lor bolnav ar putea fi operat. Prinși de tancurile sovietice, aceștia sînt luați și duși in lagărele de concentrare ale Republicii Federale Germania, de unde sînt salvați de primirea unei vize de tranzit, de 48 ore. Un film cu o producție ambițioasă, La drum cu tata poate fi considerat de departe unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii ani. Un film regzat într-o manieră autentică, plin de emoție, care te va face să râzi și să plângi în același timp, și care te va face să înțelegi ,poate, puțin mai bine istoria poporului român. Iar dacă n-ai ieșit în piață zilele astea, această producție curajoasă îți va aduce aminte de ce e important să o faci.

la drum cu tata
fotografie de Bogdan Comănescu

Un interviu sincer despre copilărie, ce înseamnă să fii regizor, debutul ei în lungmetraj și proiectele ce vor urma.

1. Cine este Anca Miruna Lăzărescu?
Anca Miruna Lăzărescu s-a nascut în România, în martie 1979, a emigrat în Germania în 1990 – pe atunci aveam 11 ani. Primii ani nu am facut nimic altceva decât să încerc să mă integrez în totalitate în societatea de aici, ba chiar începusem să îmi scriu numele diferit și să încerc să scap de accentul român. Abia la liceu și mai ales în facultate mi-am dat seama că port o identitate româna foarte puternică în mine – toate poveștile din facultate aveau de-a face cu trecutul meu.

2. Știu că ai fost foarte pasionată de gimnastică, și totuși, nu ai urmat acest drum. Cum a apărut filmul în viața ta?
Într-adevar, am fost o gimnastă foarte dedicată, aveam chiar o bârnă acasă și mă antrenam foarte des. Mama mea e doctoriță și pentru toată familia a fost destul de clar că voi urma o carieră în medicină, însa pe mine nu m-a interesat. Mi-au placut întotdeauna poveștile, iar la 15 ani am inceput să scriu pentru un ziar local din Germania. La 18 ani m-am mutat la radio, unde am prezentat multă vreme știri, ca apoi să ajung în televiziune și ulterior, să studiez regie. Nu cred că as fi putut să îmi aleg un alt drum. Îmi aduc aminte că aveam patru ani și un dulap mare în cameră; îmi imaginam mereu cum ar fi să-l înclin și să-l transform într-o scenă, iar la zilele mele de naștere copiii deja știau că va exista o coregrafie sau un spectacol.

la drum cu tata
fotografie de Bogdan Comănescu

3. Citeam într-un interviu că La drum cu tata este o idee pe care o ai încă de când Apele Tac câștiga premii peste tot în lume – știai că ăsta îți dorești să fie debutul tău în lungmetraj. Cum a început totul?
Da, așa e. Pot spune că am început să lucrez la lungmetraj înainte să am, mai ales pe hartie, Apele Tac. Eu am crescut cu povestea din La drum cu tata, a fost o poveste discutată la noi în familie de zeci de ori – mai ales la evenimente precum Crăciunul, după ce se dădeau prăjiturile și ne linșteam cu toții. Decizia asta mare a tatălui meu care a decis atunci, la 18 ani să se întoarcă înapoi a avut o influeță enormă asupra noastră, a tuturor din familie. Cred că și motivul pentru care primul nostru pas după revoluția din 1989 a fost să plecăm din țară, a fost tocmai fiindcă tatăl meu a avut impresia că a luat o decizie greșită în tinerețe.
Am redescoperit povestea in facultate, în anul II sau III când am început să mă gândesc ce posibilități am să spun povestea asta. Studiasem regie de documentar până atunci și era cumva clar că nu voi putea finanța un lungmetraj de ficțiune fără să am o carte de vizită: așa s-a născut Apele Tac, care a avut un suces la care nu speram.

4. Ce fel de regizor ești: faci repetiții înainte de filmări, e important ca scenariul să fie urmărit întocmai sau mergi pe improvizația actorului mai mult?
Având un background în regie de documentar, autenticitatea este extrem de importanță pentru mine și trebuie regăsită cap-coadă: e important să duci scenariul într-un punct cât mai dramatic și să scoți cât mai mult emoțional din el dar trebuie să fie totul credibil. La fel și când lucrez cu actorii – da, repet înainte de filmari, dar nu repet scenele regăsite în scenario, prefer să scriu niște scene fictive, care nici măcar nu iși găsesc locul în poveste dar care ajută personajele să își descopere personajul în profunzimea lui. Pentru La drum cu tata pot spune că am găsit timp de repetiție și pentru a înscena dragostea care s-a pierdut între caracterul lui Mihai Mărgineanu și al Anei Ularu – cei doi sînt defapt niște foști iubiți și am vrut să transmită prin jocul lor sentimentul de iubire care a existat cândva între ei.

fotografie de Bogdan Comănescu

5. Pentru lungmetraj, ai filmat în Germania, Ungaria, și în România – există diferențe majore în modul de lucru pe un platou de filmare?
Echipa a fost mixtă și partea frumoasă a fost că, timp de trei luni cât au durat filmările, echipa nu s-a schimbat: tehnicienii au fost din România, operatorul este neamț și cei de la set design și sunet au fost majoritar din Ungaria. A fost o echipă care timp de trei luni jumate a trebuit să crească și pot spune că sînt mult mai multe lucruri pe care le avem toți în comun, decât lucruri care ni se par diferite.

6. Care a fost cel mai greu moment din timpul filmărilor?
Aș spune că momentul de incertitudine cu privință la filmarea cu tancurile. Nu reușisem înainte de filmări să clarificăm situația, scena cu tancurile a rămas la sfârșitul primei luni de filmare – era ultima scenă pe care trebuia să o filmăm în România, după filmările din Timișioara și Arad care au fost grele dar frumoase. În general aș spune că filmările au mers foarte bine pentru că au fost foarte bine organizate.

la drum cu tata
fotografie de Bogdan Comănescu

7. Cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj?
Mi-am imaginat-o mult mai grea. Nu fusesem niciodată timp de atâtea zile pe platou, aveam și 6 zile de filmare pe săptămână și nu îți mai rămâneau mai mult de zece ore să te refaci pentru următoarea săptămână de filmare. A fost atât de palpitant, cu siguranță una din perioadele cele mai grele și challenging din viața mea dar și una dintre cele mai fericite. Să lucrezi șapte ani la un scenariu și apoi să îi dai viață, poate fi așa un cadou, mai ales când ai actorii potriviți. În ultima zi de montaj pentru “La drum cu tata” nu-mi venea să cred, eram “wow! Chiar am facut-o!”, mă pot considera adult acum, după ce am debutat, și pot spune că a fost chiar mai bine decât mă așteptam.

8. Am observat că și în “Apele Tac”, și în “La drum cu tata”, reconstituiești momente din trecut, mai exact din perioada comunistă. Ce te atrage atât de tare la această perioadă?
În primul rând este o perioadă – în special anii ’80, în care eu am crescut, iar după căderea comunismului, în 1990 am plecat. Toți anii ce au urmat după nu i-am trăit la fel de intens în România, mai mult ca turist – vizitele mele fiind ocazionale. Nu aș putea să îmi permit ca regizor – cel puțin în acest moment, să povestesc despre România de azi. Mi s-ar parea nedrept și cred că există voci mult mai puternice în cinematografia română. Și pe de altă parte, găsesc că este un trecut care ne influențează și în ziua de astăzi și este extrem de important să ințelegem ce s-a întâmplat pe atunci. Dacă nu ințelegem prin ce au trecut ai noștrii și de ce s-a ajuns la situația actuală, nu vom avea niciun fel de răspuns pentru viitor.

fotografie de Bogdan Comănescu

9. Cât de mult contează pentru tine părerea criticilor și a publicului?
Depinde de la proiect la proiect. Bineînțeles că mi-ar plăcea să îi îmbrățișez pe toți – cu Apele Tac a fost fascinant cât de bine am reușit să îmbin cele două categorii, au fost festivaluri la care primeam ambele premii: al publicului și al criticilor, ceea ce e extrem de greu. Până acum, și La drum cu tata reușeste destul de bine să ajungă la public, cel puțin în Germania și sînt foarte fericită de feedback-ul bun primit și din Ungaria, unde multe publicații au scris despre film. Cred că La drum cu tata este un film care iși caută publicul, care vrea să se apropie de el, să se facă plăcut și simțit. E un film care vrea sa te facă să râzi dar să te și emoționeze și mai ales să te ajute să înțelegi mai bine ce s-a întamplat în perioada comunistă.

10. Ce crezi – și speri că îți va aduce 2017?
În primul și primul rând să mă ajute să îmi filmez următorul proiect. Ca și la La drum cu tata finanțarea este în valuri; vrem să filmăm o tragicomedie pe care sper să reușim să o facem vara asta.

La drum cu tata este o producție Filmallee (Germanie) în co-producție cu Strada Film (România), Mirage Film Studio (Ungaria), Chimney Pot (Suedia), Film I Vast (Suedia), cu sprijinul Bayerische Rundfunk (Germania), ZDF/Arte și Eurimages.

La drum cu tata a avut premiera pe 3 februarie și încă poate fi văzut în cinema. Programul pentru perioada 10-16 februarie se găsește aici.

Interviu acordat Laurei Mușat pentru website-ul Asociației de Dezvoltare a Filmului Românesc (ADFR). Pentru mai multe interviuri și știri din industria locala a filmului, puteți accesa următorul link: www.romfilmdevelopment.org

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *