Jeanne Moreau, dame sublime – 4 filme

Moartea inepuizabilei actrițe Jeanne Moreau (1928-2017) înseamnă și ocazia de a retrasa un parcurs cinematografic strălucit. Cu aproape 150 de apariții pe marele ecran de-a lungul unei cariere de peste jumătate de secol, Jeanne Moreau a amprentat și a trăit cinemaul ca puțini alții: femme fatale de un firesc incredibil, obiect (mai mult sau mai puțin obscur) al dorinței, asasină cu sânge rece, soție neglijată, personalitate care se redefinește cu fiecare film… Așadar, retour en arrière, la primele roluri ale actriței; în cele ce urmează, o alăturare subiectivă de patru (doar patru!) filme centrate pe imaginea lui Jeanne Moreau, venind din partea a patru regizori esențiali care au contribuit decisiv la nașterea unor noi direcții în cinema.

Primul rol important al lui Jeanne Moreau a venit odată cu debutul în lungmetraj de ficțiune al regizorului Louis Malle. Deși un debut, filmul e condus cu o mână regizorală sigură – Malle nu era, oricum ai lua-o, un „debutant” pur-sânge, iar pelicula din ’58 apărea la doi ani după ce regizorul obținuse recunoașterea internațională cu documentarul Le monde du silence, realizare de pionierat în domeniul filmării subacvatice, co-regizată alături de Jacques-Yves Cousteau. Ascenseur pour l’échafaud este însă o schimbare radicală de registru: un noir fără cusur, descins din tradiția noir-ului francez à la Le jour se lève, dar care prefigurează deja arhicunoscutele mișcări care aveau să erupă la scurt timp, Nouvelle vague și Rive gauche (de unde a fost ulterior revendicat și Malle). Aidoma filmului lui Marcel Carné, unde tot o femeie era la mijloc, în Ascenseur… un tip (Maurice Ronet) plănuiește să își ucidă angajatorul și apoi să fugă cu soția lui Florence (Jeanne Moreau în rolul unei femme fatale malgré soi, classy, înnebunitoare și tot tacâmul), doar că ceva nu merge bine, iar tipul ajunge blocat într-un lift dintr-o clădire goală. Sigur, firul narativ se va îmbârliga și mai mult, dar esențialul rămâne întipărit pe retină: o Florence alias Jeanne Moreau devastată (de nereușita planului și de gândurile negre), rătăcind într-un Paris abandonat, pe fundalul căruia se profilează trompeta sfâșietoare a lui Miles Davis.

jeanne moreau
JM în Ascenseur pour l’échafaud
  • La Notte (1961, r: Michelangelo Antonioni)

Deja inutil de reamintit, Michelangelo Antonioni este unul dintre principalii artizani ai modernismului cinematografic, prin upgradarea neorealismului italian. Discuția e lungă, trebuie însă spus că trilogia alienării antoniene (din care La Notte reprezintă al doilea segment) a însemnat o recalibrare a modului în care regizorii abordează chestiuni privitoare la personaje și mediu. Pe scurt, Antonioni filmează niște oameni fără un țel aparent – el introduce deriva existențială ca modus vivendi. Despre derivă vorbește și La Notte, care urmărește o zi din viața unui cuplu (jucat de binomul Marcello Mastroianni-Jeanne Moreau) în dezintegrare. De-a lungul zilei, cei doi deambulează printr-o Romă sufocantă, vizitează un prieten aflat în fază terminală, iar noaptea iau parte la o petrecere burgheză, unde fiecare flirtează sub ochii celuilalt. Există multă dramă și neputință în această lucrare a lui Antonioni, care filmează cu subtilitate dar fără menajament o situație ce nu cunoaște rezolvare. Dar există și multă poezie în zbaterile personajelor, în timp ce fug de fantomele trecutului în ploaia torențială. Zorii îi surprind cu privirile pierdute, încercând să cuprindă în cuvinte și să focalizeze o himeră: nimic altceva decât vidul vieții lor.

jeanne moreau
JM în La Notte

În această portretizare a unui triunghi amoros devenită deja clasică, Jeanne Moreau este Catherine, o prezență care le dă lumea peste cap celor doi tovarăși nedespărțiți Jules și Jim. Pe cât de reflexiv e Jules (cel care, într-o primă fază, se și căsătorește cu Catherine), pe atât de extrovertit și destins e Jim (cel care nu renunță la pasiunea pentru Catherine). Povestea îi surprinde pe cei trei prieteni de-a lungul anilor, urmărind un destin sinuos al tensiunii, compromisului, războiului și fericirii. Catherine e deschisă către nou, impulsivă și pretențioasă; Jules acceptă tacit relația femeii cu Jim, iar Jim cunoaște propriile suferințele. Într-unul dintre filmele sale emblematice, Truffaut glosează în format moving pictures pe marginea iubirii, dar mai ales a prieteniei și a dificultații ei. Antologică rămâne scena în care o Catherine cu mustăți desenate fuge alături de tovarășii ei pe un pod: regăsim, în acest gest, esența eliberării. Acestei abordări îi va răspunde, în 1964, Jean-Luc Godard, prin exuberantul Bande à part. Spre deosebire de filmul lui Godard însă, Jules et Jim degenerează în tragedie: numele lui Catherine, prea exigentă, nici nu e menționat în titlu. De existența sa, niciodată pusă sub semnul întrebării, depinde o lume.

jeanne moreau
JM în Jules et Jim

Niciodată Promenade des Anglais, celebra stradă din Nisa, nu fu mai frumoasă ca în filmul lui Demy, predecesorul musicalurilor ce îl vor consacra definitiv pe cineastul francez. Pe lângă Nisa, Demy plimbă obiectivul și pe holurile glamour ale casinourilor din Monte Carlo sau Paris, fiindcă La baie des anges descrie – asemenea lui Ascenseur… – o lume a viciului și a luxului, fațete indisociabile ale aceleiași realități. Encore une fois, Jeanne Moreau joacă rolul femeii fatale, la fel de natural și de copleșitor. De ea – nevastă întreținută, fire autodistructivă, dependentă de ruletă – se îndrăgostește novicele Jean Fournier (Claude Mann), hotărât să-și încerce norocul la joc și în iubire. Relația lor fulgerătoare, maladivă, urmează axa mereu schimbătoare a norocului – aici lăfăindu-se pe grămezi de bani câștigați dintr-un foc, colo nemaiavând nici centimele pentru un bilet de tren. Filmul lui Demy este ca o cutie plină de putreziciune, ambalată în hârtie sclipitoare. Și cu toate astea, destinul negru și previzibil nu se împlinește. Dovada clară că iubirea poate depăși chiar și adicția. Silueta seducătoarei Jeanne Moreau va rămâne definitiv mângâiată de soarele Rivierei.

jeanne moreau
JM în La baie des anges

Drum lin cu liftul până Sus, Jeanne. Miles, à toi.


Sursă foto cover: allynscura.blogspot.com

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *