Juste la fin du monde, poezia cuvintelor nerostite

juste la fin du monde

Juste la fin du monde a avut premiera în România pe 16 octombrie, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Pornind de la piesa de teatru cu același nume a lui Jean-Luc Lagarce, Xavier Dolan creează 1h40 de tensiune cu puține momente de respiro. După ce în 2014 a împărțit Premiul Juriului la Cannes cu Godard (da, acel Godard), Dolan nu s-a mulțumit cu atât și a plecat anul ăsta cu Grand Prix du Jury și Premiul Juriului Ecumenic. Și, cu toată critica inevitabilă (uneori adresată filmului și alteori legată de orgolile care sunt din ce în ce mai rănite de fiecare premiu pe care tânărul regizor îl ia), a declarat că este cel mai bun film al lui de până acum.

Toate detaliile de timp și loc despre Juste la fin du monde se rezumă într-o scurtă propoziție la începutul filmului „quelque part, il y a quelque temps”. E suficient, pentru că acțiunea ar putea la fel de bine să se petreacă oriunde altundeva. De fapt, personajele nici nu fac mare lucru. Stau, mănâncă, se mută dintr-o cameră în alta. Cel mai departe de casă ajung când merg până la magazin, dar nici acolo nu vedem tot drumul. La toate astea se adaugă conversații interminabile despre nimicuri cotidiene. Ce e important însă, sunt toate pauzele de vorbire, momentele în care aproape că nimic nu se mișcă. Și, într-adevăr, aici se vede că este de departe cel mai matur film al lui Dolan.

juste la fin du monde

Renunță la toate artificiile de până acum, la (aproape) toate replicile lungi și acțiunile bruște ale personajelor. Nu mai sunt necesare. Dolan reușește să facă poezie din priviri, dintr-o draperie care se mișcă în bătaia vântului, o saltea din care iese praf, chiar și din felul în care sunt așezate aperitivele pe masă. Filmat într-un continuu close-up care nu iartă și nu ascunde nimic, Juste la fin du monde e un film al emoțiilor. Louis (Gaspard Ulliel), un scriitor, e pe moarte și se întoarce la familia lui să îi anunțe, după o absență de 12 ani. Bineînțeles că nu îi anunță imediat, așteaptă momentul potrivit, dar care poate fi momentul potrivit pentru o asemenea veste?

Familia s-a gătit pentru venirea lui, însă totul e la fel de artificial ca oja mamei și machiajul surorii mai mici (Suzanne, jucată de Lea Seydoux) a lui Louis. În loc să fie o reuniune pare că mai mult deranjează viața acestor oameni despre care cu greu ai spune că îi sunt rude. Toți simt asta și toți încearcă să o ascundă vorbind și iar vorbind, într-o încercare disperată de a acoperi astfel distanța și vinovăția apăsătoare dintre ei.

Regizorul ia o situație prin care am trecut cu toții – să ne anunțăm familia de ceva neplăcut – și o duce la extrem. Fiecare personaj simte tensiunea și fiecare personaj jonglează cu ea în felul său. De fiecare dată când Louis încearcă să își facă curaj să le dea vestea, ceva îl oprește. E blocat și noi suntem blocați odată cu el în spațiul ăsta claustrat în care propozițiile se frâng la jumătate și zâmbetele triste țin loc de promisiuni deșarte. Antoine (Vincent Cassel), fratele cel mare, e singurul care pare să își exteriorizeze frustrările, deși țipetele lui nu sunt decât o altă modalitate de a-și ascunde temerile adevărate.

juste la fin du mondeJuste la fin du monde nu e un film ușor de privit. Tensiunea devine aproape insuportabilă, iar la final, când filmul explodează ca un balon umflat prea tare și Léa Seydoux are un monolog pe care pare că l-a ținut în ea tot timpul filmului, aproape că uiți să mai respiri. Într-un final, înțelegi. Ușor, am fost ghidați să ne dăm seama de ceva ce am simțit de la început, dar n-am putut realiza decât când genericul deja rulează pe ecran și, în sfârșit, suntem eliberați de povara personajelor.

Ceea ce îl face pe Dolan un regizor bun este sinceritatea și capacitatea de a înțelege naturalețea unei situații. La el nu există momente făcute pentru că așa trebuie. I s-a reproșat alegerea cântecelor din filme, dar ce nu înțeleg oamenii e că alte melodii nu ar avea sens dacă sunt privite din perspectiva personajelor. Așa cum generația mea s-a zbenguit măcar o dată pe Macarena și a bălmăjit cuvintele fără să le înțeleagă, așa Suzanne și mama ei fac aerobic pe Dragostea din tei (un comic relief neașteptat pentru spectatorii români). „E foarte frumos, e un cântec despre Picasso”, încearcă mama să apere melodia în fața celorlalți și, cu tot ridicolul situației, e o scenă atât de onestă și de candidă, încât pentru o clipă uităm de presiunea de până acum și retrăim fiecare discuție asemănătoare pe care am avut-o și noi cu părinții.

La 20 de ani țipa teatral în J’ai tué ma mère. La 23 declama revoluție în Laurence Anyways împrumutând faimoasele replici „C’est une révolte?” „Non, Sire, c’est une révolution.” La 27 nu se mai ascunde în spatele cadrelor frumoase și atent compuse și expune actorii și spectatorii deopotrivă unei lumi a resentimentelor, a frustrărilor și a lacrimilor care nu mai pot rezolva de mult nimic. Din punctul ăsta de vedere, maturizarea lui ca regizor e cât se poate de normală și nu putem să ne așteptăm decât la o desăvârșire a artei sale în următoarele filme.

Până atunci, Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu toate filmele premiate (programul aici) iar Juste la fin du monde o să ruleze în cinema începând cu 2 decembrie.


PS: Aici puteți să-i vedeți discursul frumos de acceptare a premiului la Cannes și cum încearcă să nu plângă.
PPS: pentru cei interesați de bârfele din lumea filmului, aici (click) e motivul (real) pentru care următorul film al lui Xavier Dolan nu va fi la Cannes, explicat chiar de el.

Comentarii

1 Comment

Add Yours

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *