Pelicam 2017 sau patru zile de celebrare a mediului înconjurător

Aflat la a VI-a ediție, Pelicam își păstrează specificul și unicitatea în peisajul din ce în ce mai diversificat al festivalurilor de film din țară. Anul acesta, la Tulcea, amatorii de film și de mediu s-au putut delecta cu un program eclectic, din care nu au lipsit proiecțiile destinate copiilor, filmele de ficțiune, documentarele culese de pe tot mapamondul, ca să nu mai vorbim de producțiile autohtone, aflate la această ediție – ca un fericit contrapunct al prezenței „0” la Cannes – la loc de cinste. Mai jos, câteva dintre peliculele pe care noi le-am vizionat, însoțite de un scurt comentariu care să vă facă și pe voi să o faceți.

sursa: slate.com

The Red Turtle (r. Michael Dudok de Wit) – Olanda

Am profitat de programul Pelicam pentru a recupera acest film de animație realizat la studioul japonez al lui Hayao Miyazaki, pe care îl ratasem cu alte ocazii. Țestoasa roșie este o bijuterie minimalistă: un bărbat naufragiază pe o insulă pustie în urma unei furtuni, iar robinsonada lui e prelungită de o creatură marină care îi dă peste cap toate planurile de evadare. Răzbunător, bărbatul profită de sosirea creaturii – nimic altceva decât o uriașă țestoasă roșie – pe țărm, pentru a o întoarce cu carapacea în jos. Mai apoi, omul este cuprins de remușcări, dar prea târziu – țestoasa pare că și-a dat duhul. E doar o iluzie, pentru că tocmai duhul țestoasei rămâne prins în carapace, sub forma unei roșcate serafice. Legătura dintre cei doi, care evoluează de la gesturile timide de apropiere la întemeierea unei familii pe insulă, va constitui restul poveștii. E aici, în această transpunere a mitului lui Pygmalion pe tărâm insular, o pildă de dragoste față de om și față de natură; miza filmului este recunoașterea interdependenței dintre om și mediu, încarnată de copilul cu abilități înnăscute de înotător. O peliculă de o candoare rară, în care caracterul moralizator se împletește cu lirismul pentru a da naștere unui univers privilegiat. Poate tocmai de aceea filmul nu are dialog: pentru că despre ce nu se poate vorbi, despre minunile ce nu ar rezista tăișului cuvintelor, trebuie să se tacă.

sursa: kedifilm.com

Kedi (r. Ceyda Torun) – Turcia

Kedi reunește, cel puțin pentru mine, două elemente irezistibile: pisicile și panoramele Istanbulului. Filmul nu este tocmai inovator în interesul acordat patrupedelor, alăturând o serie de povestioare, studii de caz în care îngrijitorii pisicilor deapănă verzi și uscate cu privire la acestea. Chiar și așa, regizoarea turcă a avut fler când a realizat selecția materialelor, căci fiecare nouă poveste înseamnă o nouă perspectivă asupra pisicilor, asupra orașului de pe Bosfor și, implicit, asupra oamenilor care îl populează. Mă opresc doar asupra câtorva: pisica-revelație (care i-a arătat îngrijitorului un portofel pierdut, iar cu banii găsiți a putut plăti o datorie); pisica-necesitate (care înhață șoarecii din preajma unui restaurant de pe malul apei); pisica-datorie (care scoate la iveală umanitatea adormită în oameni, nevoiți să îngrijească animalele pentru simplul motiv că se aciuează în zona prăvăliilor pe care le dețin) etc. Interesant este faptul că, deliberat sau nu, aproape toate mărturiile se axează pe asemănările dintre oameni și pisici: pisicile sunt la fel ca noi – secretoase, șirete, în căutarea afecțiunii. Însă abia în final filmul capătă cu adevărat relevanță, până atunci putând fi socotit o idee cam prea idilic (date fiind tensiunile geopolitice, situația actuală a Turciei etc.): în momentul în care cineva spune că pisica ar putea presupune redescoperirea bucuriei de a trăi. Practic, a avea grijă de o pisică a străzii, ne spune filmul și pare destul de convingător când o face, înseamnă a fi parte dintr-o lume mai bună.

sursa: filmneweurope.com

Planeta Petrila (r. Andrei Dăscălescu) – România

Proaspăt premiat de public la TIFF, Planeta Petrila a fost desemnat în cadrul Pelicam câștigătorul competiției Black Sea Docs, care adună laolaltă documentare din țările cu ieșire la Marea Neagră. Pelicula lui Andrei Dăscălescu despre eforturile de salvare, prin cultură, a Minei Petrila, grație inventivității neobosite de care dă dovadă Ion Barbu (tatăl călătorului Mihai Barbu), este o reușită: îmbină natural două fire narative opuse, care se potențează reciproc, urmărite de-a lungul mai multor ani. Pe de-o parte, privitorul are acces la măruntaiele întunecoase ale minei (în zilele dinaintea închiderii ei) – există o secvență tensionată în care ventilația în mină se blochează, iar minerii riscă să se asfixieze -, dar mai ales la poveștile amărui ale celor care lucrează acolo, biete cifre pe un tabel, coagulate în jurul minerului & liderului de sindicat Cătălin Cenușă. Acestor persoane rămase fără loc de muncă li se opune imaginea mult mai luminoasă a inepuizabilului artist local Ion Barbu, fost tipograf în mină. Cu ajutorul lui, Petrila ar putea avea o nouă tinerețe (sau o nouă viață, fiindcă mina a fost închisă, iar cărbunele din ultima extracție, înmormântat de Barbu și tovarășii lui cu mare fast). Însă nici la suprafață lucrurile nu sunt mai roz, din moment ce Barbu are de luptat nu atât cu birocrația tentaculară, cât cu imposibilitatea de a-și face vocea auzită în forurile înalte – obtuze și imune la orice activitate din Petrila care le-ar putea diminua câștigurile de pe urma demolării clădirilor minei. Barbu își dorește să transforme Petrila dintr-o localitate monoindustrială în una monoculturală, iar pentru aceasta trebuie să împiedice dărâmarea sitului minei. Filmul se încheie optimist: cu artistul reușind să decoreze zidurile câtorva clădiri „scăpate” de demolare și să înființeze chiar un muzeu numit „Centrul Pompadou”, izbânzi care i se datorează pe deplin. Însă, mai important decât acestea, filmul transmite speranța că există inventivitate. Și voință de a face bine. (Victor Morosoff)


pelicam
sursa: hollywoodreporter.com

L’odyssée (r. Jérôme Salle) – Franța

Auzind că Jacques-Yves Cousteau a trecut și prin Delta Dunării, vizionarea chiar pe malul fluviului a filmului care îi prezintă 30 de ani din viață a fost o experiență și mai intensă în care ochii spectatorilor gravitau cu anticipație între abisul întunecat de lângă noi și cel de pe ecran. Deși această așteptare nu a fost atinsă, Odiseea a impresionat printr-o multitudine de scene subacvatice realizate cu grație și veridicitate în diferite zone ale lumii, din Antarctica până în insulele Caraibe. Iar acest cadru natural a fost ața cu care s-a cusut povestea de viață a căpitanului Cousteau, care a fost expusă într-un mod mai degrabă artistic decât caracteristic documentar. Astfel, povestea dezvăluie relația tumultoasă dintre Cousteau și fiul său, Philippe, călătoriile la bordul navei Calypso, avântul în lumea cinematografiei și problemele familiale și financiare care au apărut drept consecință. Deși accentul cade asupra caracterizării lui Jacques Cousteau drept om, și mai puțin drept căpitan, detaliile despre natură și expediții nu sunt complet neglijate, iar în final filmul adoptă o poziție pentru protejarea mediului, întocmai cum a făcut-o și Jacques-Yves în a doua jumătate a vieții,  împins de Philippe. Și povestea acestuia prezintă importanță, întrucât are un mare impact asupra căpitanului, în special moartea prin înecare ce marchează în mod simetric începutul și finalul filmului. Astfel, apa îi fură lui Jacques-Yves Cousteau probabil cel mai de preț lucru, în schimbul libertății pe care i-a oferit-o în adâncurile sale pe care le-a iubit întreaga viață.

pelicam
sursa: pelicam.ro

Burning Issues (r. Luca Bonaccorsi & Alessandro de Pascale) – Italia/Germania/Rusia/România

La polul opus se află Burning Issues, un documentar clasic ce expune în mod succint probleme de mediu de actualitate. Scurt și fără să îngreuneze cu prea multe detalii tehnice, documentarul se axează în principal pe energia regenerabilă, care de multe ori este considerată a fi viitorul, dar nu mulți cunosc problemele care se ascund în spatele surselor aparent inepuizabile. Astfel sunt prezentate situații din Italia, Rusia, Germania și România în care bioenergia este la fel de poluantă precum combustibilul fosil. Italia deține cel mai mare consum de peleți de lemn din lume, dar lemnul este o sursă la fel de ușor epuizabilă precum petrolul sau gazele, care trece însă sub numele de biomasă și, respectiv, energie regenerabilă. Astfel este prezentată doar una din problemele sau neînțelegerile care apar din dorința de a proteja mediul, iar testimoniale cu persoane influente din domeniu reliefează lipsa de informare și ignoranța acestora, lucru care este sugerat subtil și prin comentariile ușor ironice ale naratorului. În final documentarul expune concluziile cu care ar trebui să rămână spectatorii, și anume faptul că energia regenerabilă nu trebuie să vină cu costul propriei vieți a Pământului, că distrugerea nu reprezintă salvare ori regenerare, iar că aceste probleme pot fi rezolvate prin aplicarea unor legi corespunzătoare care să interzică, de exemplu, defrișarea excesivă.

pelicam
sursa: variety.com

Plastic China (r. Jiuliang Wang) – China

Un documentar atipic este Plastic China, în care o altă problemă mondială arzătoare este expusă prin desfășurarea vieții a două familii ce își câștigă existența sortând gunoaiele Chinei, importatorul de plastice numărul unu mondial. Lipsa de statistici și informații tehnice lasă loc emoției să se cuibărească în inima spectatorilor, și să înțeleagă astfel pericolul pe care plasticul îl reprezintă asupra planetei. Povestea o urmărește îndeaproape pe Yi-Jie, o fetiță de 11 ani ce își dorește să meargă la școală, însă este nevoită să aibă grijă de frații mai mici și să își ajute familia la sortat, de unde câștigă prea puțin pentru a se întreține corespunzător. În paralel decurge și povestea familiei lui Kun, proprietarul fabricii de reciclare a plasticului, care o încurajează pe Yi-Jie să meargă la școală, în ciuda opunerii vehemente a tatălui său. În timp ce familiile lucrează împreună în mormane de plastic în care copiii se joacă de parcă ar fi dune de nisip, fiecare membru al familiei își dorește cu ardoare ceva ce munca asiduă nu poate satisface, iar copiii par singurii care reușesc să trăiască bucuria, chiar și pentru câteva clipe, în gunoaiele, bolile și mizeria ce amenință să-i înghită. Ceea ce se și întâmplă când munții de plastic iau foc, iar speranța celor două familii se năruiește sub ochii lor, revelând fragilitatea și incertitudinea unei realități în care life in plastic is fantastic. (Ingrid Enache)


Introducere de Victor Morosoff.

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *