Preferate din cinema: lungmetraje din 2016

Pentru că 2016 e pe sfârșite și pentru că a fost un an foarte bun pentru filme,  am rugat câțiva oameni să ne ajute să alegem preferatele din 2016. Iată ce rămâne după un an întreg de festivaluri sau mers la mall pentru filme:

filmele din 2016 Rester Vertical

Leo (Damien Bonnard), un scenarist, călătorește prin sudul Franței în speranța că în acest cadru liniștit va găsi inspirație pentru un scenariu. Într-o vale ascunsă de munți, printre câteva zeci de oi, o întâlnește pe Marie (India Hair). Cei doi se îndrăgostesc rapid iar, 9 luni mai târziu, Marie naște.

Rester Vertical este cel de-al cincilea lungmetraj al lui Alain Guiraudie și primul său film selecționat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes.

„Rester Vertical” are un ritm liniștit. Ce se întâmplă în film nu e întocmai liniștit. Urmărirea lui te face să te simți de parcă te uiți la unul dintre visele tale febrile, doar că se desfășoară în slow-motion.

În cronica lui pentru The A.V. Club, Mike d’Angelo laudă filmul pentru echilibrul dintre suprarealism delicat și precizie formală („light surrealism and formal precision”). Suprarealismul acesta delicat funcționează pentru că Guiraudie nu insistă prea tare pe laturi sociale sau politice, spre deosebire de alt film din competiția de la Cannes din acest an, „Toni Erdmann” (R: Maren Ade). În acel film, Ade își subțiază aspirațiile suprarealiste prin insistarea asupra pretențiilor socio-politice.

Am spus că Guiraudie nu insistă prea tare pe aceste laturi, deoarece singurele momente în care filmul stagnează, sunt cele în care Guiraudie se metamorfozează într-un cineast politic, fără să aibă vreun motiv întemeiat în contextul filmului. Deși Guiraudie a declarat că el realizează „ficțiune de stânga” („la fiction de gauche”) la masterclass-ul pe care l-a ținut la București în cadrul „Les Films de Cannes à Bucarest”, „Rester Vertical” se axează mult mai tare pe perspectiva sexuală pe care a enunțat-o în timpul aceleași discuții.

Parcursul lui Leo se desfășoară printr-un peisaj pitoresc plin de personaje neobișnuite, însă toate aceste personaje, oricât de diferite ar părea, împart aceeași problemă cu scenaristul: ele caută, indecise, o modalitate de a se reconecta cu propria lor sexualitate.

Filmul poate părea trivial sau gratuit în reprezentările sale ale actului sexual, dar refuzul lui Guiraudie de a portretiza sexul într-o lumină seducătoare cu ambiții metafizice, cum au ales alți cineaști francezi contemporani să-l înfățișeze (Leos Carax, Bertrand Bonello, Gaspar Noe, etc.), direcționează discuția într-o zonă mult mai sinceră despre sexualitate, precaritatea sa și influența ei asupra modurilor noastre de gândire și acționare. (Marc Solomon)

the lobster

The Lobster prezintă o lume distopică în care persoanele singure sunt exilate din societate și trimise pentru 45 de zile într-un hotel, unde trebuie să își găsească un partener pentru a se reîntoarce la viața și orașul lor. Dacă nu reușesc, vor fi transformate într-un animal la alegere. Acțiunea îl urmărește pe David (Colin Farrell) în hotelul în care interacțiunea romantică dintre oameni este  încurajată. Deși este de cele mai multe ori trecut drept film SF, conceptul acestuia nu este deloc străin de realitatea noastră- persoanele singure nu sunt acceptate de societate, fiind considerate specimene, iar o relație nu există decât dacă cei doi parteneri au cel puțin un lucru în comun. Însă filmul prezintă și viața unor persoane singure, care trăiesc în păduri și sunt vânate de membrii hotelului. Comunitatea lor interzice relațiile romantice, fiind pedepsite, în contrast cu societatea din orașe promovată și de hotel.

David ajunge să descopere ambele perspective, relevate privitorilor cu intervenția unei voci ce pare să prezinte o poveste kafkiană, în care metamorfoza este mai mult decât acceptată. Umorul negru, îmbinat cu peisajele șterse și personajele distante contrastează cu povestea și regulile metaforice și muzica dramatică, făcând din The Lobster un film aproape magic, pe a cărui poezie îți e aproape frică să o interpretezi. Finalul deschis te îndeamnă să faci chiar asta, iar pe mine m-a lovit din plin. O lovitură care m-a lăsat cu întrebări pe care doar eu mi le pot răspunde. (Ingrid Enache)

the handmaiden

În ultimii câțiva ani s-a dezvoltat o anumită tendință în cinema de a miza pe minorități de toate tipurile, pentru a trage lozul cel mare la încasări. Multă lume s-a prins acum, într-un final, că și publicitatea negativă este publicitate și că există o posibilitate de a exploata foarte bine un film la box office, doar pentru că prezintă o problemă de social justice. Problema nu e faptul că ridică o veșnică întrebare legată de toleranță, ci, de fapt, că ridică doar întrebarea asta. Multe filme din filiera asta nu sunt foarte diferite de genul ăla foarte modest numit „Chick Flick” prin simplul fapt că nu pune decât o problemă. Dacă, în momentul în care ieși din sala de cinema, pleci doar cu o chestie de tipul „da, frate, lumea e rea cu comunitatea LGBT” și ATÂT, înseamnă că filmul nu poate să stârnească o conversație reală.

Din fericire, nu e cazul ultimului film al lui Chan-Wook Park. Ce-i drept, nici nu mă așteptam la mai puțin din partea regizorului care a făcut „The Vengeance Trilogy”. Aș putea  spune, de fapt, că ultimul său lungmetraj, „Ah-ga-ssi”(The Handmaiden), este un film destul de tipic autorului, prin modalitățile stilistice pe care le folosește, dar nu și prin subiectul de natură istorică. Premisele nu sunt foarte clare de la început, dar până la final, lucrurile se clarifică încetul cu încetul și ieși din sala de cinema transpirat de atâtea emoții.

Motivul pentru care recomand acest film (ăsta și faptul că mi-au furat fetele de la redacție Sierranevada) este că da, exploatează toată situația cu cele două tipe care nu își pot consuma povestea de dragoste în liniște din diverse motive, dar mai sunt și alte lucruri acolo. Mai poți să vorbești după ce te-ai uitat la „The Handmaiden” și despre o anumită tradiție foarte mișto a artei japonezilor, despre tensiunile sociale dintre coreeni și japonezi, despre stilul lui Park, despre raportarea noastră de Est-europeni față de acest film…Și discuția poate continua aproape la nesfârșit. Nu o să spun mai multe pentru că nu vreau să dau niciun spoiler, dar personal, îl recomand cu toată dragostea. (Teo Zaharia)

toni erdmann

Unul din filmele mele preferate din 2016 este în mod absolut Toni Erdmann, iar personajul aproape de inima mea face parte din acest Univers. Doar că nu e Toni Erdmann, cum s-ar aștepta toată lumea (recunosc că nici nu „i-am luat numele” în campania din social media), ci Ines Conradi.

Vreau să fac clar de la început…Mie filmul mi s-a părut profund trist, nicidecum comic. Sigur, are secvențele sale de „haz de necaz” (într-un stil pur nemțesc) care te fac să izbucnești în râs, dar după ce râsul se oprește…Layerul din spatele acestor secvențe devine și mai trist.

Am plâns la jumătate din film, la încă un sfert am râs, am zâmbit discret pe alocuri, m-am revoltat la unele momente și am suspinat la final. Dar toate aceste emoții erau CU și PENTRU Ines…Această femeie atât de mișto (secvența deja notorie a petrecerii nud), atât de capabilă (oricare secvență în care dialoghează cu superiorii ei și nu numai), atât de independentă și sigură pe sine (întâlnirea de la hotel cu „iubitul” ei), atât de vie și plină de emoții (momentul de karaoke interpretat alături de „ambasadorum Toni Erdmann”), dar în același timp atât de pierdută (secvența în care se vede cât de singură este „printre prieteni”, în club), de înstrăinată de familie (incapabilă să mănânce o cină alături de tatăl ei), atât de sugrumată de compromisuri mediocre (sesiunea de cumpărături cu nevasta superficială a superiorului ei).

Ines Conradi spune povestea tragi-comedică a întregii Generații Y. Iar în final o iubești…Pentru că se ridică deasupra ei, pentru că își reinventează limitele și se dezbracă (la propriu și la figurat!) de temeri și corsete. #jesuisines. (Laura Ducu)

the witch

Există filme pe care le recomanzi pentru că ţi-au plăcut, dar și pentru că sunt pretenţioase și vrei să impresionezi puţin, iar apoi mai sunt filmele care îţi plac foarte mult, dar nu din motive obiective, așa că le păstrezi pentru un cerc mai strâns de prieteni care și-ar da seama ce ai văzut la el. The VVitch te salvează, ca să zic așa, pentru că poţi să dezvolţi și o dragoste pentru cinematografia frumoasă, dar și un atașament personal. Deși promitea să fie doar o poveste drăguţă, primul film al lui Robert Eggers m-a surprins cu simbolism, mister, un bun joc actoricesc și cadre frumoase.

Este povestea unei familii de puritani din Anglia secolului XVI care, nevoită să părăsească satul din motive religioase, se găsește într-o nouă casă înconjurată de o pădure în care se spune că locuiește însuşi Răul. Dialogurile dintre membrii familiei sunt bazate chiar pe texte din secolul respectiv, iar îmbinarea atmosferei de basm cu cea de film de groază e pur și simplu fermecătoare.

Deși mi-am acoperit puţin ochii atunci când muzica devenea mai intensă, nu am văzut gore și jumpscares. În schimb, scenele în care exista sânge au avut un estetic foarte plăcut, întrucât are o nuanţă aprinsă care surprinde (în rest, coloristica filmului e foarte ștearsă).

Eu l-am văzut de Halloween, pentru că voiam ceva care să mă sperie, dar am sfârșit prin a mă gândi la el ca la o fabulă pentru copii, cu o fată care își spune rugăciunile în fiecare noapte și o creatură neagră care se întreabă de ce nu ţi-ai dori să trăiești în plăcere. (Diana Mărculescu)

sieranevada

Sieranevada – nu pentru promovarea de care a avut parte (care m-a bucurat, evident), nici pentru premiile pe care le-a câștigat, ci pentru că în primul rând a ajuns în mall-urile din orașele mari, ceea ce cred că e o mare oportunitate pentru ca un film românesc să ajungă la public. Nu știu dacă e genul de film de văzut la mall (eu l-am văzut la Muzeul Țăranului Român), dar nu asta contează. Filmul de aproape 3 ore surprinde extrem de bine familia și cuplul românesc  al zilelor noastre, cu tipurile de personaje, micile ironii care nu dispar niciodată, tradițiile percepute mai mult sau mai puțin stupide astăzi. Toate se petrec însă aproape exclusiv în spațiul închis, întunecat al unui apartament vechi din București, spațiu care posedă o încărcătură specială. Acesta face minunată pereche cu sobrietatea momentului care adună personajele împreună: parastasul de 40 de zile al tatălui lui Lary, un medic de 40 de ani care încearcă să treacă mai repede de această zi. Faptul că toate astea se petrec la doar 3 zile de la atentatul de la Charlie Hebdo e pretextul regizorului pentru a strecura  în film percepția românească despre evenimente internaționale asupra cărora nu ezităm să elaborăm teorii. Una peste alta, un film tipic românesc, despre o Românie tipică, surprinsă în notele ei cele mai reprezentative. Merită văzut măcar pentru acest tip de abordare, din care nu lipsește umorul tipic românesc. Iar faptul că a avut succes în străinătate ar putea fi un imbold pentru ca cinematografia românească să fie în primul rând primită și apreciată la noi. (Ruxandra Georgescu)

 
Arrival

Când spui science fiction, te gândești automat la lasere, extratereștrii sângeroși și nave spațiale. Nu ești departe, mai ales dacă vorbești de filme din această sferă, dar nu tot timpul. Excepțiile din cadrul ăsta sunt rare, dar în același timp și filme extraordinare. N-am cum să nu amintesc de capodopera lui Kubrick, „2001: A Space Odyseey”, de „Blade Runner” al lui Ridley Scott, „Alphaville” din geniul lui Jean-Luc Goddard sau „THX 1138” a unui individ pe nume Lucas, înainte de Star Wars. În general, filme SF bune nu pun accent pe partea de science și nici fiction, ci pe partea umană, emoțională. În sfera asta intră și noua peliculă a lui Denis Villeneuve, „Arrival” (tradus la noi prin „Primul Contact”, pentru că Pruteanu).

Filmele lui Villeneuve au cerut de la spectator răbdare, încă de începutul carierei sale. În „Incendies”, prima jumătate juxtapune o sensibilitate ritmată exacerbată de o lipsă a unei expoziții clare și a unui context, dar schimbă pasul în secțiunea de mijloc (scena aia din autobuz). În „Prisoners” reușește să creeze o atmosferă neliniștitoare și presantă, aproape palpabilă, dar care a suferit de pe urma plot-urilor secundare. Atmosfera aceasta pare a deveni cartea lui de identitate cinematografică, căci și în „Enemy”, povestea a doi doppelgängeri, o folosește cu succes. Nu în ultimul rând, anul trecut a ieșit la rampă cu „Sicario”, un thriller despre lupta cu drogurile la granița cu Mexico, care deși a fost un film interesant, a suferit de pe urma ritmului alandala.

Amy Adams strălucește în rolul unui expert lingvist, Dr. Louise Banks, ce este recrutată de guvernul american atunci când 12 nave extraterestre aterizează în diferite locuri pe Terra. Astfel omenirea a făcut primul contact cu o civilizație extraterestră, dar problema este că nu se înțeleg între ei, lucru de altfel de așteptat. Ajutată de un astrofizician pe nume Ian Donnelly (Jeremy Renner, ceea ce explică de ce nu e și el doctor), Louise trebuie să scoată de la extratereștrii răspunsul la întrebarea „De ce sunteți aici?”. În paralel, ni se prezintă și o parte întunecată a vieții lingvistului, mai precis nașterea și scurta viață a fiicei sale, scene în care Adams îmbibă personajul cu o tristețe calmă, o acceptare tacită a tragediei, un punct forte al filmului. În speță, prin asta se va caracteriza filmul, maturitatea emoțională. Nu ai parte de scene copilăroase a la „Interstellar”, unde spectatorul i se servește emoționalitate frontală, explicată și suprasaturată de lacrimi și lamentări. Desigur, avem și probleme geopolitice, dar nu servesc decât ca un mecanism de fixare a ritmului, de a accelera, nu foarte artificial, venirea revelației. Revelație ce se construiește natural, logic, așa cum puține filme reușesc să o facă.

Deși „Arrival” este de departe filmul lui cel mai bun de până acum, Villeneuve a fost ajutat de geniile cu care s-a înconjurat, adică directorul de imagine Bradford Young (care a filmat „A Most Violent Year” și „Selma”), dar și compozitorul Jóhann Jóhannsson. Abordarea tactilă și naturală a lui Young transpune evenimentele prin care trece Banks în sfera umanului, în sfera obișnuitului, în sfera tragediilor umane. Este o îndepărtare de cinematografia blocată și haotică a filmelor de acțiune SF hollywood-iene, prin fluidizarea imaginilor, astfel întregind toate componentele peliculei (regie, cinematografie, jocul actorilor) într-un singur tot unitar. Cu toate astea, filmul suferă de câteva probleme, dintre care cea mai notabilă fiind tergiversarea pasului din mijlocul peliculei, fapt ce duce la observarea unei sterilități a construcției contextului lumii, dar totodată, sterilitatea aceasta duce la o simplitate ce accentuează emoționalitatea unor scene.

„Arrival” e un film ambițios, și deși pare la același rang cu Interstellar, îl depășește, ajungând la rangul capodoperei lui Kubrick. E o peliculă ce obligă spectatorul să intre în introspecție, să analizeze natura umană și modul în care o traumă emoțională afectează o viață. (Mihnea Avram)

 

 

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *