Sexul în cinema vs. Pornografia cea de toate zilele – unde se termină una și începe cealaltă

      Sexualitatea în cinema nu este un lucru chiar atât de nou pe plaiul cultural pe cât ai crede. Lucrurile încep chiar pe la o mie nouă sute și ceva, dar, la un moment dat, cineva a spus stop și totul s-a cenzurat. Asta doar pentru o vreme (în care sexul nu era explicit, dar să nu crezi că nu era insinuat la greu), până când filmele au fost împărțite în categorii de vizionare. Atunci s-a făcut dreptate pentru toți: pentru cineaștii care țineau cu dinții de sexualitatea lor și pentru publicul care lovea fundul cutiei cu floricele (if ya know what i mean). De atunci, multe lucruri s-au întâmplat (probabil ai auzit și tu de 50 Shades Of Grey), multe filme au ieșit, multe capodopere recente ale unor cineaști contemporani și-au făcut numele prin sexualitatea lor (o să vorbim puțin mai jos și despre Nymphomaniac și Love), și la fel de multe biserici au scandat până le-au cedat plămânii interzicerea filmelor lui von Trier în sălile de cinema. Dar cum ne-a arătat istoria, Love will find a way. Or sex. Or both.

sex vs pornografie cinema

      Problema este: când e prea mult? când e degeaba? când e pornografie?

      Răspunsul e simplu, dar este destul de dispersat și neînțeles. Cinematograful este, de la mama lui natură, de pe 28 decembrie 1895 până azi (Doamne ajută), o artă a publicului. Da, pe vremea când teatrul și opera erau prea scumpe pentru publicul de rând, la cinema puteai să intri doar cu o monedă. Și de-atunci, cinematograful a rămas arta noastră cea de toate zilele. Pentru toată lumea. Pentru clasa de jos, de mijloc și cea de sus. Dar faptul că este o artă accesibilă tuturor nu înseamnă că toți au o opinie avizată legată de subiect. Și de aici pornește buba.

      Problema este că, de mici, am fost învățați să chicotim și să roșim când vedem un sân pe ecran. Am fost educați cu un bun simț care nu ne lasă să vedem lucrurile așa cum sunt: o pereche de sâni pe un ecran reprezintă, în sine, o pereche de sâni pe un ecran. Nu poți schimba asta. Dar contează contextul. De exemplu, imaginează-ți o partidă fierbinte la o școală. Directorul cu o elevă. Un clasic. Intri pe pornhub și găsești un milion de rezultate similare. Acum, dacă e iar povestea cu eleva porno care vine cumva inconștient în poala directorului, unde are o surpriză care o împinge în sus, well, that’s porn. Și dacă mai e și filmată ca un kitsch, personajele sunt îmbrăcate ca atare și eleva e 90-60-90, e clar porno. Fără niciun dubiu. Dar cinemaul are altă miză. Dacă iei exact aceeași partidă fierbinte și îi adaugi un context care să pară plauzibil (pentru numele lui Dumnezeu, asta e problema cu pornografia), există o șansă să iasă ceva mai mult decât pornografie. Dacă tratezi evoluția personajelor ca atare și actul sexual ca pe un lucru normal, fără să îl transformi într-un clișeu, atunci ai un film. La modul real, nu contează ce face fătuca aia acolo. Trebuie să înțelegem că sexul face parte din viața noastră ca specie, și o partidă mișto poate chiar defini viața unui om. După cum spunea și maestrul Godard: „Cinematograful este adevăr de 24 de ori pe secundă”, și sexul face parte din adevăr.

      Acum, am auzit de la persoane „neavizate” (nu că eu aș fi prea avizat, dar să zicem) o groază de opinii care m-au făcut să râd puțin. În ultimii câțiva ani, au apărut vreo două filme cu tentă sexuală destul de mainstream prin rândul hipstărilor: Nymphomaniac al lui Lars von Trier și Love al lui Gaspar Noe. Am observat că există de la apariția filmului Love un fel de tendință de a le compara pe cele două. E ca și cum l-ai compara pe Spielberg cu Tarkovski (bine, asta a fost puțin exagerat). Nu au nici măcar o legătură. Poate doar faptul că cele două filme (o să consider Volumul I și II din Nymphomaniac un singur film) conțin sex. Mult sex.

Love

      Dar criteriul pe care judecă oamenii este cum este sexul ăla. Dacă este într-o relație și implică dragoste sau dacă este făcut de o curvă. Și, din nou, dacă nu ești Dumnezeu, nu poți să judeci așa ceva, păcătosule. Sunt două subiecte. Unul la fel de bun ca celălalt, și doar pentru că unul este mai păcătos (și puțin mai gratuit), asta nu îl face mai prost. Până la urma urmei, viața tipei din Nymphomaniac se învârte în jurul sexului. Este viața ei. La fel cum viața ta se învârte în jurul unei facultăți, al unui job, al unei relații etc. Iar în Love se pune problema sexualității dintr-o relație. Vezi că, dacă le verbalizezi, sunt două lucruri complet diferite, și prin urmare, că nu le poți compara?

      Acum, hai să ne luăm cu alte lucruri de manieră estetică. Love și Nymphomaniac nici măcar nu seamănă. Nici vizual, nici stilistic, nici narativ. Nici măcar scenele de sex. În Love, scenele de sex sunt filmate foarte monoton, eventual, de o cameră de deasupra, iar Gaspar Noe nu prea intervine. Nu sunt schimbări de unghiuri, de încadraturi. Nu e nimic brusc. În schimb, von Trier organizează un fel de viol vizual, cu toate cadrele foarte scurte, montajul care este, câteodată, foarte alert și camera de mână care se mișcă de parcă ar fi ținută în mână de un copil în șoc epileptic. Și ei sunt foarte diferiți ca stil, în general. Dacă te uiți la orice film de-al lui Noe (și recomand Enter the Void), poți să vezi foarte clar că nu are nicio urmă de legătură cu Lars von Trier, care își propune, de când face el filme, să facă un cinema care pare incomod. Dar, până la urma urmei, nici nu cred că lucrurile ar trebui comparate atât de mult, cât savurate, individual, ca opere de artă.

nymphomaniac

      Așadar, nici unul dintre filmele astea două nu este pornografie. Sper că am stabilit și chestia asta. Și sper că, de acum, o să mergi cu o minte mult mai deschisă (nu foarte deschisă, totuși, pentru că, dacă îți deschizi mintea prea mult, o să îți cadă creierul) în sala de cinema, unde te rog să îmi promiți că nu o să fii un bădăran și că nu o să țipi când o să vezi o sculă pe ecran.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *