Mes films en cachette: The Return (Vozvrashchenie) – Lungul drum din cer acasă

Întoarcerea bruscă a tatălui în sânul familiei după o absență îndelungată este urmată de plecarea, încă mai neașteptată, prin tărâmurile aspre ale Rusiei, alături de cei doi fii ai săi. Excursia de câteva zile este, ca în basme, piatră de temelie și piatră de încercare pentru copii – o experiență ce maturizează prin cicatrizare.

În 2003, Andrey Zvyaginstsev câștiga Leul de Aur la Veneția cu această dramă infuzată de mituri și motive biblice, prin care se afirma ca unul dintre cei mai provocatori regizori de azi. Rând pe rând, în doar patru lungmetraje (Loveless e foarte probabil să își facă apariția la Cannes anul acesta), regizorul rus descuamează intransigent straturi de suferință umană pură, construind, în schimb, un univers mozaical tulburător și ostil. Chirurgical, ochiul lui Zvyagintsev s-a pronunțat încă de la început pentru ilustrarea dramelor fără ieșire – prin situații afirmate explicit, ca în Leviathan, sau implicit (Elena, The Banishment) –, a acelor încleștări domestice care pustiesc ființa, a acelei lumi care nu mai cunoaște emoția. Nu există posibilitatea mântuirii în filmele lui Zvyagintsev, deși, aproape programatic, personajele sale se apropie și se folosesc de religie ca de o ultimă pavăză în fața alienării totale – de pildă, în Leviathan, când personajul preotului servește, de fapt, unei teze contrare: căci filmele rusului, chiar dacă adânc impregnate de fiorul religios (fie la nivel structural, fie la nivelul tramei, ca în Leviathan, unde religia – mai exact Biserica – joacă rolul unei celule grav infectate a Societății), descriu o lume aproape totalmente desacralizată. Spațiul pildelor, al iubirii în dublu sens propovăduite de creștinism, este invadat de instinctual și concret. O inițiere în acest teritoriu crud și secularizat va încerca tatăl copiilor, Otets (Konstantin Lavronenko), un personaj aflat la limita – cu greu decelabilă – dintre brutalitate și misticism.

the return

Drumul pe care îl au cei trei de parcurs, către o destinație știută numai de tată, implică o serie de „probe” pe care cei doi băieți trebuie să le treacă pentru a putea continua alături de părinte, martor al evoluției lor: confruntarea cu un hoț mărunt, împinsul mașinii în nămol, vâslitul într-o barcă de lemn pe timp de furtună, ce conturează un tablou traversat de coordonatele veșniciei, și nu ale prezentului. E dificilă o contextualizare deplină a filmului, care funcționează prin caracterul general-uman al acțiunii. Pe măsură ce băieții tranzitează, conduși de tată, dintr-o zonă urbană spre o insulă neumblată, aflată la depărtare de ultimele urme civilizației, încercările se modifică, devin mai sofisticate. În toată această schelărie a inițierii, elaborată pe căi nebănuite de către tată – ajutat mai ales de fluctuațiile meteorologice, pe care Zvyagintsev, sensibil la ritmurile naturale, le pune ideal în slujba poveștii -, un curs previzibil al acțiunii, care să îl umanizeze treptat pe bărbat, făcându-l să se apropie de copiii săi, se lasă așteptat. Dimpotrivă, s-ar putea spune că scenariul refuză orice alunecare spre melodramă, orice tendință de a abdica de la țelul verticalității-sinonime-cu-neînțelegerea-tatălui, din moment ce, până la final, intențiile bărbatului rămân umbrite de distanța afectivă pe care o cultivă între el și băieți. Tensiunea, în loc să scadă, sporește gradual, pe măsură ce Andrey, fiul mai mare, îndeplinește devotat toate cerințele impuse de tată, în timp ce mezinul Ivan se supune din ce în ce mai greu regimului despotic al lui Otets. Dacă Andrey ascultă orbește ordinele, netulburat de comportamentul cvasi-incomprehensibil al tatălui, în Ivan se dă o luptă între dragostea paternă (firească, dar inculcată) și delimitarea de purtarea adultului. De aceea, Otets are alura unui Iisus apărut de niciunde, cu posibile intenții bune, neînțeles și într-un final alungat. Se perpetuează de-a lungul filmului ideea unei drame a comunicării, căci tatăl se dovedește incapabil de a insufla fiilor acest savoir-vivre acumulat de el într-un loc nedezvăluit, incapabil de a-i iniția până la capăt, incapabil de a se face înțeles și iubit. Tatăl este un deschizător de drumuri: în cele din urmă, întoarcerii sale de la început îi va corespunde, simetric, întoarcerea fiilor.

O comparație, în acest context, este de neevitat, fiindcă dincolo de orice lumină de ordin spiritual întrezărită în acțiunile personajelor, lumea din film este glacială (așa cum o sugerează și cromatica), interacțiunile sunt adeseori lipsite de tact și abjecte chiar involuntar. Personajele manifestă rezerve în a-și dezvălui umanitatea, pe care o înlocuiesc cu virilitatea, dar neprețuit într-un univers rapace. Deschizându-se similar (este aproape incredibilă această asemănare), romanul Sukkwan Island (2008), al apreciatului scriitor David Vann, spune o poveste apropiată de cea a filmului, cu final în oglindă, conturată în tușe și mai sumbre, aproape terifiante: un tată divorțat decide să îi ofere fiului său (care locuia cu mama) o experiență de vacanță și o lecție de viață – ce înseamnă să trăiești pe o insulă din Alaska complet izolată de lume, timp de un an -, dar totul degenerează. Ca și în film, cel mai mare obstacol al excursiei nu este singurătatea, nici amenințarea continuă impusă de natura sălbatică, ci coabitarea cu Celălalt. Alteritatea se dovedește, adesea, prea puternică (Homo Homini Lupus), căci natura îl apropie pe om în mod inerent de starea sa naturală. Echivalente cu ritmurile mediului exterior sunt ritmurile naturii umane, complexe până la imposibilitatea înțelegerii: în spațiul dintre parinte și fiu/fii se cuibăresc sfiala și neputința (de a comunica, de a-și face cunoscute până la capăt intențiile). Postulatul acestor două opere, revelat discret dar statornic, se aseamănă surprinzător de mult cu o idee dezvoltată patent în filmografia lui Cristi Puiu: imposibilitatea înțelegerii Celuilalt. Imposibilitatea descifrării minții altuia. Existența unei bariere clare între identitate și alteritate. Încercarea disperată de a-l înțelege pe Celălalt poate conduce spre catastrofă, iar cauza răului se află în om, concepție sintetizată chiar în incipitul lui Sukkwan Island (în traducere liberă): „[…] bărbați, femei și copii luptau pentru a rămâne pe planetă, se agățau de blana vecinului și călcau pe cadavrele altora, până ce omul s-a trezit gol, înghețat și asasin, suspendat de limitele lumii.

Notă:
  1. „Lungul drum din cer acasă” este titlul unei povestiri scrise de Marian Truță, inclusă în volumul „A doua venire” (Nemira, 2012).
  2. În limba română a fost tradus volumul de proză scurtă „Legenda unei sinucideri”, scris de David Vann (Litera, 2013).

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *