Underrated și underseen la TIFF 2017 (partea întâi)

În cadrul unei ediții Intersecțiile de miercuri de la Rezidența Scena9, Ana Maria Sandu i-a avut ca invitați pe Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov. La un moment dat, Ana Maria sau cineva din public găsise descrierea cea mai potrivită pentru stadiul în care Festivalul de Film Transilvania a ajuns după atâtea ediții: un mamut. Cuvântul a prins atât de bine încât a fost refolosit de discuție până s-a uzat.

Într-adevăr, TIFF iese în evidență fără probleme în mediul festivalier românesc prin calitatea, cantitatea și diversitatea filmelor selectate, prin impunerea unui ritual al alergatului de la un cinema la altul, invitații din lumea filmului pe care spectatorii au ocazia să îi provoace (nu o face nimeni, dar asta e altă poveste) la Q&A-uri și cultul personalității care durează zece zile și în care un star al cinemaului devine centrul de interes subit al publicului.

Fără îndoială, TIFF este o nevoie a presei și presa o nevoie a festivalului, evenimentul devenind umbrela multor publicații, reviste, jurnaliști și critici de film. Și cum selecția este impresionantă, atenția publicității și a presei este nevoită să se distribuie inegal către filme, proiecții, evenimente, persoane și personas. La ediția de anul acesta On Body and Soul a furat atenția publicului, Heartstone a luat atât premiul publicului cât și al juriului, iar printre the eye candies s-au numărat cele menite să popularizeze cultul personalității lui Alain Delon (Pour la peau d’un flic, Le Cercle Rouge), filme deja cunoscute pentru circuitul lor festivalier (Train to Busan, God’s Own Country), Ouăle lui Tarzan (r: Alexandru Solomon), Metropolis (Fritz Lang), și The New Gipsy Kings (r: Liviu Tipuriță). Dar cât timp titlurile mari ale festivalului rulau, multe filme au trecut prin TIFF nepătate de ochiul presei sau de atenția covârșitoare a publicului, iar printre acestea se numără și cele câteva (foarte puține comparat cu numărul lor real) titluri pe care festivalul le-a avut și care îl fac cu atât mai interesant pe Mihai Chirilov ca director artistic.

tiff 2017
Foto: Chris Nemes

David Lynch are parte de o reciclare a imaginii și popularității pe care a obținut-o cu serialul cult Twin Peaks, datorită lansării celui de-al treilea sezon. Această reîmprospătare a cultului Twin Peaks la nivel mondial și probabil colaborarea festivalului cu canalul HBO (host-ul oficial al noilor episoade) a făcut ca și TIFF-ul să aducă un mic omagiu cineastului american prin includerea filmelor Twin Peaks: Fire Walk With Me, Twin Peaks: The Missing Pieces, Blue Velvet și Blue Velvet Revisited. În timp ce Twin Peaks: Fire Walk With Me și Blue Velvet sunt două filme de bază pentru cariera lui David Lynch și au devenit parte din cultura cinematografică a unei majorități de public, celelalte două filme sunt reîntoarceri la fenomenul lynchian care nu s-au bucurat nici pe departe de la fel de multă atenție în mediul cinematografic precum clasicele de la care pornesc. Motivul evident este contextul pe care acestea îl au: David Lynch se bucură de un fanbase uriaș în toată lumea, iar cererea lor de material extra este considerabilă. Twin Peaks: The Missing Pieces și Blue Velvet Revisited nu pot și nu trebuie scoase din contextul primelor două filme, publicul țintă fiind cel care deja cunoaște activitatea lui Lynch.

tiff 2017
Fire walk with me (1992)

Twin Peaks: The Missing Pieces (r: David Lynch) este o compilație de scene care au căzut la montajul filmului Fire Walk With Me, însă fanii serialului au râvnit aceste scene o perioadă lungă de timp. David Lynch a avut cinci ore de material pentru filmul din 1992, ajungând la două ore și 15 minute prin montaj, iar scenele tăiate au fost considerate pentru mult timp șansa publicului de a experimenta pentru ultima dată Twin Peaks. Twin Peaks: The Missing Pieces a fost lansat ca un extra în 2014 pe DVD-ul complet al seriei, iar scenele prezentate în el au alimentat dorința fanilor de a elucida misterul Twin Peaks și a pornit noi teorii și conspirații despre serial, lucruri pentru care fanbase-ul lui Lynch este cunoscut. Însă odată cu anunțarea unui nou sezon, The Missing Pieces și-a pierdut din însemnătate deoarece prezintă scene care nu sunt canonice și nu ajută foarte mult la clarificarea situației personajelor, poate exceptând personajul Laurei Palmer și cel al lui Philip Jeffries, jucat de David Bowie. Dar Twin Peaks: The Missing Pieces stă în picioare și fără a reprezenta ultima doză de Twin Peaks pe care publicul o poate obține. Scenele incluse în compilație sunt captivante pentru cunoscătorii firului narativ al serialului și filmului, reprezentând o serie de „cum ar face Lynch ceva dacă nu ar fi făcut-o deja”, lungimea (elementul care probabil a și dus la tăierea acestor scene) este mai mare și astfel publicul obține minute în plus cu personajele, însă acest extra de DVD nu asigură o mai bună înțelegere a acțiunii din Twin Peaks și nici nu promite asta.

tiff 2017
Blue Velvet (1986)

Blue Velvet Revisited face parte dintr-o altă mișcare de repopularizare a imaginii lui David Lynch, de data asta pentru filmul Blue Velvet și aniversarea sa de 30 de ani. Cineastul german Peter Braatz era în perioada studenției când i-a scris lui David Lynch o scrisoare în care îl ruga să asiste la filmările Blue Velvet și să realizeze un documentar cu ce va filma pe camera lui Super 8. Cererea i-a fost aprobată și așa a apărut documentarul No Frank in Lumberton, prima vizită a lui Braatz la filmul iconic al lui Lynch. Anul trecut, cineastul german a revizitat filmul, realizând Blue Velvet Revisited, o compilație de imagini, filmări și interviuri realizate în timpul filmărilor. Dacă conceptul de metafilm care documentează filmările unei producții devenite cult este interesant prin intenție, noul concept al lui Braatz depășește ramele și observatorii metafilmici clasici, Blue Velvet Revisited documentând un student la film care documentează filmările clasicului lui Lynch. Filmul conține și elementul de exclusivitate, multe dintre scenele prezente în el fiind pentru prima dată accesibile publicului larg. Ne este prezentat un Dennis Hopper care discută despre stilul lui Lynch și despre o chestionabilă cultură cinematografică pe care regizorul o are, scenă care este pusă în balans cu prezentarea lui Lynch la aflarea știrii că Orson Welles a murit, reacție care constă într-un răspuns complet obiectiv și banal. Învelit în formatul unui eseu video documentar lipsit de o voce narativă, conținutul filmului Blue Velvet Revisited are o structură experimentală  care se deschide cu corespondența dintre Peter Braatz și David Lynch și este, evident, un omagiu atât carierei artistice a cineastului american, cât și a personalității lui, fiind rememorată și glorificată șansa pe care acesta i-a oferit-o pe atunci studentului la film Peter Braatz.

Un alt omagiu pe care filmul îl face este pentru Angelo Badalamenti, compozitorul cu care Lynch a lucrat pentru mai multe filme, inclusiv Blue Velvet. Omagiul constă în soundtrack-ul realizat de cei de la Tuxedomoon și Cult With No Name care, în cele 13 melodii compuse pentru film, realizează o reîmprospătare și omagiere a instrumentalelor iconice ale lui Badalamenti, lipsindu-se de vocile personajelor feminine care apar în coloanele sonore ale marilor filme lynchiene (Koko Taylor în Wild at Heart, Julee Cruise în Blue Velvet și Twin Peaks) și folosindu-se de latura experimentală și electronică pe care jazz-ul o poate căpăta.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *