Mes films en cachette: Tușele groase din Krotkaya/Une femme douce

Al treilea lungmetraj de ficțiune realizat de Sergei Loznitsa, care a avut premiera în competiția principală de la Cannes 2017, ni-l dezvăluie într-o altă lumină față de documentarele sale. Sigur, esența formală persistă – lungi planuri-secvență populate de priviri mai mereu goale – însă, acolo unde documentarele reușeau să redea o stare de fapt concludentă, să spună ceva revelatoriu despre (în general) existențe aflate la răscruce, ficțiunea eșuează pe malul unui tezism strident. S-ar putea spune că Une femme douce înseamnă revenirea lui Loznitsa în același spațiu pe care îl filmase cu ani înainte, în ceea ce avea să constituie materia documentarului observațional Sobytie/The Event (2015), care descrie căderea comunismului sovietic din 1991. Evoluția situației în urma acelui eveniment înfiripat de speranță candidă e vizibilă în Une femme douce; societatea ex-sovietică pare transformată, și nu în bine: în momentul în care o femeie (Vasilina Makovtseva) trebuie să se lămurească cu privire la soarta soțului ei aflat într-o închisoare la mare depărtare, despre care nu mai are nicio veste, totul va complota astfel încât să-i îngreuneze odiseea; iar femeia va încasa în tăcere lovitură peste lovitură, fără să poată să se înalțe. Nimic anormal, căci, dacă stăm să ne gândim, cam care sunt primele lucruri care-i vin în minte omului de rând atunci când se gândește la Rusia zilelor noastre? Păi, între altele, corupție și băutură; altfel spus, exact butoanele pe care Loznitsa ține degetul apăsat mult și bine, ca să livreze de-a gata o seamă de stereotipuri în preajma cărora spectatorul occidental se simte cum nu se poate mai confortabil. Fragmentul de lume supus atenției de către Loznitsa (fie el alegorie grotescă sau felie decupată din real) este unul al nelegiuirii depline, în care noile specimene rezultate în urma tranziției către capitalism – mafioți burduhănoși de cartier, funcționari netrebnici, cocalari de manual, care conduc BMW-uri tunate de unde bubuie muzica – coexistă în bună armonie, în timp ce, pe marginea cealaltă a drumului, un bătrân își târâie puținele zile care i-au mai rămas. Spiritul rusesc udat serios de tărie este și el prezent, revitalizat cu prilejul unei călătorii cu trenul pe parcursul căreia se deapănă povești macabre în jurul unui pahar, ori grație unei orgii acompaniate de vodcă, castraveți murați și multă grosolănie. Dintre toate, o scenă rămâne în memorie ca apex al abjectului pus pe peliculă: în jeep-ul autorităților, doi polițai îi fac morală protagonistei, explicându-i că nu-și poate vedea bărbatul întemnițat (fără să i se dea un motiv, pur și simplu cuiva nu i-a plăcut fața ei), în timp ce prin parbriz asistăm la o bătaie în toată regula între doi indivizi. Până la urmă, unul dintre oamenii legii se învredincește să se dea jos, doar pentru a da mâna cu agresorul și a râde copios, în timp ce victima e la pământ.

une femme douce

În general, un film care își propune să denunțe o injustiție (sau injustiția ca stare de fapt, cum este cazul aici) ratează ținta dacă nu își maschează abil intenția în spatele unei narațiuni aerisite. Or, în cazul acestui film, fiecare episod este menit să mai îngroașe, încă și încă, senzația de nedreptate care i se face protagonistei, până la suprasaturație. Nimic nu-i iese eroinei, iar ca să restabilească normalitatea e nevoită să apeleze la o altă figură dubioasă. Într-un fel, Une femme douce amintește de Leviathan-ul lui Andrei Zviagintsev, altă poveste pusă în slujba ideii că individul, în fața sistemului tentacular și corupt, n-are nicio șansă. Însă, dacă acolo firul narativ era pigmentat de o anumită atenție acordată toposului, un soi de devoțiune în fața ciclurilor naturale (când ninsoare, când apus sfâșietor, toate de o picturalitate aparte), la Loznitsa spațiul e (doar) mizerabilist și fără scăpare. Realismul formal al imaginii semnate de Oleg Mutu (cadre lungi, prin care se perindă o multitudine de siluete, tăieturi cât mai rare), care apropie întrucâtva filmul de cinemaul românesc, nu este totuși susținut decât de o mimare a firescului: într-un interior de autobuz, protagonista este înconjurată doar de bărbați mătăhăloși (simbol mai mult decât evident); într-o altă secvență de interior, femeii îi este dat să audă o poveste morbidă, intonată cu voce monocordă de două călătoare. Lumina pare să fie străină acestui univers patriarhal și macabru, în care legea o face cel mai forțos. Dificil de explicat în contextul ansamblului, filmul se încheie cu o lungă secvență onirică, fabulatorie, filmată în flou, în care toți cei întâlniți de-a lungul „odiseei” se reunesc în jurul unei mese festive și înșiruie în tirade interminabile (și profund satirice) tarele societății rusești. Plasticitatea filmului, care își face o raison d’être din a arăta Răul, reflexie a unei societăți în continuă degradare, nu ajută. Simțim că ceva este fals și mult prea încordat, chiar și atunci când ținta este de a înfățișa rutina zilnică a eroinei. Simțim că ceva este îndelung calculat, cu o precizie aproape manieristă, care evacuează viața din afara cadrului, un cadru care își propusese să înfățișeze tocmai viața. Forța pare să vină, în Une femme douce, din obiecte. Atunci când, înainte să își mute atenția pe un handicapat delirant, camera filmează stăruitor procesul drastic de inspecție al coletelor destinate deținuților (dezlipirea tălpilor de papuci, peforarea alimentelor, tăierea cu reflexe maniacale a pâinii, golirea conservelor), imaginea trece prin stomac. Abia atunci, camera de filmat penetrează, și ea.

Sursă foto cover: AlloCiné

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *