Mes films en cachette: Victoria (2015) – Ich bin ein Berliner

Victoria, o tânără madrileză mutată recent în Berlin, unde lucrează la o cafenea, intră în vorbă cu patru băieți de cartier la ieșirea dintr-un club și, pentru anumite motive care scapă unei minți raționale dornice să elimine din fașă orice necazuri sau peripeții, îi simpatizează din prima clipă. La ora patru dimineața, pe străzile unui Berlin văduvit de orice altă prezență în afară de cea a drifterilor care-și caută un rost și a polițiștilor în patrulare, această chelneriță part-time intră benevol, timidă și incitată deopotrivă de posibilitatea unei aventuri, în jocul nebănuit al unor băieți necunoscuți. Nici două ore mai târziu, va lua parte la un jaf armat, pentru ca mai apoi să fie ținta unei vânători polițienești de amploare.

Regizorul Sebastian Schipper e un realist: pe drumul bătătorit definitiv de Russkiy kovcheg / Russian Ark (2002), al rusului Aleksandr Sokurov, el filmează Victoria într-un unic plan-secvență de peste două ore, iar rezultatul este, nu încape îndoială, impresionant. Mizele lui Schipper depășesc granița experimentului sau a flexării de mușchi: filmarea într-un singur long take nu este (sau cel puțin nu pare, ceea ce, în acest caz, înseamnă cam același lucru) o alegere între atâtea altele la fel de corecte, ci o opțiune asumată și motivată riguros; cu alte cuvinte, el nu recurge la această decizie dintr-un moft, nu filmează Victoria într-un singur plan-secvență pentru că vrea, ci pentru că, fără să ofensez în vreun fel conceptul imperativului, trebuie. Concretizat, ca și Arca lui Sokurov, la a treia (și ultima) încercare, spuneam că filmul, prin această opțiune regizorală – de a ilustra un eveniment prin captarea integrală a continuumului său – are mize generoase: pe de-o parte, la nivel pur stilistic, ea conservă în totalitate dramatismul și tensiunea tramei, lasă la vedere reacțiile personajelor în integralitatea lor, punțile de legătură între evenimentele „esențiale”, relevante sub aspect diegetic, devin cele care spun ceva cu adevărat crucial despre protagonistă; aproape paradoxal (dar firesc, în fapt), nu momentele tari sunt cele care infuzează forță filmului, ci tocmai aceste clipe de acalmie, pe care, fie spus în treacăt, Schipper le potențează abil, prin uzul unor fragmente muzicale extradiegetice – sunt momente de intimitate, în care asistăm empatic la înfiriparea unei relații de dragoste; momente de descătușare, în care Victoria pare eliberată de niște griji și emoții pe care (aflăm ulterior) le poartă cu ea din Spania; în fine, momente de bucurie extaziată împărtășită cu prietenii de conjunctură, care vor fi topite mai apoi în lacrimi și sânge. Dramatismul peliculei nu este dat (numai) de un crescendo al tensiunii (căci filmul are accente pronunțate de thriller, de action și de heist movie), ci de alternarea strălucită a scenelor importante cu acelea ce par un excurs de la acțiunea propriu-zisă și conferă concretețe personajelor care astfel își dezvăluie personalitatea. Pe de altă parte, această manieră de a filma scoate la iveală alte consecințe: modul de a gândi cinemaul al lui Schipper, descins din buna tradiție realistă, este acela în care un eveniment își pierde puterea, își abandonează parte din semnificații, dacă este supus montajului. Tăietura apare pentru Schipper ca o rană în fluidul realității, iar redarea neîntreruptă a curgerii acesteia (a realității, adică) echivalează cu o manieră de conștientizare și integrare a momentelor în timp. Concret, Schipper pare a spune că fiecare clipă e unică, absolut irepetabilă, depinde de noi să o valorizăm și să o înțelegem/interpretăm retrospectiv.

victoria

După ceva timp petrecut în compania sărbătoritului Fuss, a lui Blinker, a lui Boxer și a lui Sonne, timp în care tinerii fură câteva sticle de bere dintr-un magazin, se ciondănesc cu alți băieți, stau la o șuetă pe un acoperiș de bloc, Victoria (Laia Costa) ajunge în cafeneaua în care lucrează pentru a aranja scaunele și a se pregăti de deschidere, alături de Sonne (extraordinarul Frederick Lau în rolul delincventului cu sentiment și simț artistic). Acesta este unul dintre momentele revelatorii ale filmului: Sonne se maimuțărește puțin la pianul din cafenea, spune că i-ar putea da lecții fetei; dar oricum, exagerarea faptelor pare a fi o a doua natură a lui, parte intrinsecă a șarmului masculin care o ademenește inițial pe Victoria, în clipele în care tipul îi mărturisește că mașina americană de pe vremuri, parcată la intrarea în club, îi aparține (deși Blinker stă cu picioarele pe capotă, iar proprietarul de drept vine repede să îi alunge), la fel ca atunci când o păcălește spunând că vânzătorul adormit din magazinul de unde au furat berile îi e prieten; urmează rândul fetei la pian, care dă o așa-zisă reprezentație de maestru. Brusc, Sonne devine serios, conștientizează penibilul glumei sale de mai devreme – fata este o studentă nefericită de la Conservator, suficient de bună pentru a-i da lui Sonne lumea peste cap, dar nu și pentru a cânta în concert halls. Situația e recurentă în cinema, dar consecințele sale sunt în acest caz nebănuite, iar mâna regizorală a lui Schipper funcționează aici fără cusur: tocmai această poveste de viață a Victoriei (unul dintre puținele momente reflexive ale filmului) îi legitimează apropierea de băieții aceștia fără vreun viitor stabil, care noapte de noapte experimentează noul; tocmai această lipsă a prietenilor (fiindcă, așa cum ea însăși îi spune lui Sonne, la Conservator cânți șapte ore pe zi, singurii prieteni sunt colegii, care nu sunt de fapt prieteni, ci mai degrabă inamicii care își împart visul cu tine), tocmai această absență a oricărei vieți sociale, această singurătate perfectă în care s-a scufundat la Berlin ca la Madrid, o îndreptățesc să hoinărească pe străzile adormite ale orașului. Un oraș care, merită spus, se pliază perfect pe imaginea actuală a unui spațiu nocturn în derivă și în permanentă mișcare, dominat de imigranți și tinerei recalcitranți. Iar când intimitatea celor doi este brusc răvășită de Boxer, care îl anunță pe Sonne că au un job de făcut, prezența Victoriei fiind necesară, aceasta acceptă și lucrurile se pun repede în mișcare. Participarea directă la povestea băieților echivalează cu trezirea la viață a acestei studente timide, cu chef de experiment. Nu contează că în tablou își fac apariția gangsteri cu puști și mașini negre sau un jaf armat la o bancă: fata e all-in. Însă nimic nu trebuie privit, în filmul lui Schipper, cu ochii indulgenți ai glumei fără repercusiuni. Dintr-un simplu dans într-o bodegă, Victoria devine angrenată într-o chestiune de viață și de moarte. Pare că nimeni, însă, nu conștientizează acest lucru atunci când, deși jaful reușește în ciuda micilor impedimente, echipa se refugiază nu la loc sigur, ci în același club din care fuseseră dați afară cu două ore mai devreme pentru că nu aveau bani, iar acum intră en fanfare, aruncând cu bancnote în stânga și-n dreapta, și se dezlănțuie pe ringul de dans într-o secvență superbă sub aspect vizual, pe muzica lui Nils Frahm, în care totul pare posibil, iar viața este în sfârșit o întâmplare perfectă.

Mare parte din meritul acestei pelicule impresionante la nivelul imaginii îi aparține cameramanului Sturla Brandth Grøvlen, care îi urmărește une caméra à l’épaule pe eroii noștri dintr-un loc în altul, din club pe acoperișul de bloc și apoi din cafenea în mașină și la hotel, tranzitând de la un chip la altul, de la un personaj la altul, timp de 134 de minute. Ar fi greșit să spunem că show-ul este acaparat de Victoria și Sonne, căci grupul este compact în nebunia lui visătoare, care pornește din simpla dorință de a petrece câteva ore împreună (nu o dată întâlnirea pare a lua sfârșit, pentru ca ceva să îi rețină pe noii prieteni împreună) și se sfârșește în tragedie. Superb funcționează și dialogul apt să redea tensiunea și dificultățile impuse de bariera lingvistică, din moment ce atât pentru băieți, cât și pentru Victoria, engleza este o a doua limbă, o cale de mijloc, o regăsire între germană și spaniolă. Veridicul este păstrat când fata nu înțelege mare lucru din discuția băieților cu gangsterul care le dă misiunea jafului armat, iar întreg momentul repetiției celor trei atacatori cu cagule pe față, puși să exemplifice live pentru a li se testa vrednicia înainte de a trece la actul propriu-zis, în care Sonne, Blinker și Boxer țipă și arată cu pistolul către aer, trebuie că i-a semănat Victoriei cu un spectacol dat de niște alienați ai teatrului absurd. La fel de subtil este și acest joc al dublei personalități: pentru Victoria, am văzut, bătălia se dă între timiditate și îndrăzneala-soră-cu-inconștiența; pentru băieți, încă mai apetisant, între grosolănia cotidiană și încercarea (complet reușită, aș spune eu) de a o asigura pe fată că totul, în orice clipă, e „OK”. Poate mai riscantă este opțiunea regizorală de a ataca o formulă bătătorită, aceea a jafului de bancă, sfârșit într-o urmărire „ca-n filme” cu poliția, care poate să aibă pe alocuri aspect lacrimogen. Luciditatea filmului nu vine, ca în Hell or High Water (2016, r. David Mackenzie), din însuși actul jafului armat, tratat în acel caz cu multă dibăcie și meticulozitate, iar aici frizând barierele plauzibilului, ci din înțelegerea momentului-ca-întreg-încastrat-în-timp, adică într-un alt întreg mult mai amplu, compus din astfel de momente; tot această înțelegere este cea care face ca filmul (și viața) să treacă atât de sfâșietor de la agonie la extaz și invers în decurs de doar câteva minute.

În final, Victoria pleacă dintr-o cameră de hotel în care Sonne doar ce își dăduse ultima suflare. Atacul a eșuat, dar ea, cumva, are șansă, scapă cu banii și hoinărește dezorientată pe stradă, în lumina dimineții. E un final care seamănă cu cel din Toată lumea din familia noastră (2012, r. Radu Jude), în care un Marius rănit la cap și în orgoliu rătăcește în ceea ce pentru el înseamnă, probabil, ultimele clipe de viață (cât de cât) fericită. Pentru Victoria, totuși, efectul e altul: noaptea aceasta petrecută în nocturnul vieții și al societății reprezintă renașterea. Tentația simbolică nu îl ocolește întru totul pe Schipper: de la distanță, fata își înalță timid brațele, care descriu un arc de cerc in statu nascendi. Nu mai e loc de echivoc. La pian, în cafenea, Victoria îi cântase lui Sonne The Mephisto Waltz. Pentru o noapte, a iubit și a dansat cu diavolul. Acum, viața, viața adevărată, poate începe.

Sursă fotografie cover: spindlermagazine.com

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *