Visages, villages, la One World Romania

One World Romania a trecut și anul acesta cu un maraton de documentare deschizătoare de ochi. Șapte dintre ele sunt încă disponibile, pe platforma CINEPUB, gratuit, până duminică, gata de urmărit iar și iar de acasă („Copiii libertății”, „Mamă copil”, „Fiecare zid e o poartă”, „Cântecele angajate ale lui Colette Magny”, „Nu e bine să vorbești”, „Revoltele studenților cehi” și „Pacea să fie cu voi”.) Nu le ratați, pentru că merită cu adevărat și nici nu se găsesc ușor.

One World a venit (iarăși) cu invitați și dezbateri, cu juriul liceenilor care acordă singurul premiu din competiție, pe care anul acesta l-a luat Cealaltă parte a tuturor lucrurilor, de Mila Turajlić, expoziții, biblioteca vie LGBTQ și spectacole de teatru.

Iar de încheiat, s-a încheiat cum se putea mai potrivit, cu documentarul Visages, Villages, al lui Agnès Varda și al lui JR.

visages, villages

Agnès și JR intră într-un sat. JR e, după cum îi scrie la bio pe Instagram „Artist, until I find a real job”. Dacă nu îl știți după nume, sigur i-ați văzut pe undeva lucrările, dacă nu live, măcar prin online. JR lucrează cu fotografii, pe care le printează la dimensiuni mari și le colează în diverse locuri publice. În ultimul timp, copilul mexican care privește peste gardul Mexicului, a devenit emblema protestului politic vizavi de situația din America.

visages, villages
fotografie de John Francis Peters / NYT via Redux

Iar Agnès Varda e…Agnès Varda. Regizoare franceză și revoluționară a cinemaului, colegă de generație cu Chris Marker și Alain Resnais, bună prietenă cu Godard. Are 89 de ani dar nu se vede, e la fel de energică și inventivă așa cum i-a fost, de altfel, dintotdeauna și arta.

Într-o zi, JR o invită la el în studio. Hotărăsc să facă un film. Se urcă în dubița lui JR, un fel de studio foto portabil, unde în spate oamenii se pot fotografia la minut, iar apoi fotografiile sunt scoase și lipite. Din sat în sat, caută oameni pe care îi transformă în artă monumentală, pe clădiri părăsite, în locuri uitate de lume, în fabrici sau pe trenuri. Și asta e tot; nu are vreo miză incitantă, poate că nici nu pare până la capăt un subiect demn de un întreg documentar. Nu se întâmplă nimic fabulos, dar e bine cât se întâmplă. Întâi de toate, pentru că „personajele” în sine, sunt demne de urmărit și relația lor are o candoare dezarmantă și neașteptată. Pe de o parte îl avem pe JR, frumos, cool, ca un star de Hollywood ieșit în vacanță, în hainele sale mereu aranjate, cu pălăria și ochelarii negri à la Godard în permanență la ochi, face glume, râde mult și are mereu replicile la el; de cealaltă parte este Agnès, mignonă, cu un păr tuns castron și vopsit în două culori care ei îi stă la fel de cool cum îi stau lui JR ochelarii, serioasă, (aparent) veșnic neimpresionată de poantele lui JR, veșnic supărată că el nu vrea să își scoată ochelarii. Felul lor diferit de a fi este cel care îi apropie de oameni, care sunt mereu încântați să se lase fotografiați, chiar dacă, ulterior, își dau seama că au oarecare îndoieli, cum este o barmaniță a cărei fotografie ajunge să ocupe un întreg zid, iar ea este intimidată și îngrijorată de atenția pe care o primește din cauza asta.

visages, villages

În una din cele mai frumoase părți ale filmului, ajung la un „buncăr” căzut pe plajă, unde vor să pună o fotografie mai veche de-a lui Agnès. Se gândesc și răzgândesc până când ea scoate, cum ar scoate altcineva o fotografie uitată de familie, o fotografie cu Guy Bourdin. Guy Bourdin fotograful, teribilul, controversatul. Guy Bourdin, prietenul lui Agnès Varda. Și în momentul ăla, reprezentat printr-o fotografie de altfel mișcător de simplă, mărită și lipită pe o relicvă pe plajă, l-am văzut, pentru prima dată, așa cum nu l-am văzut niciodată: uman. Dincolo de titluri, expoziții, lucrări impresionante și interviuri memorabile ni se relevă un om, la fel de simplu (sau de complex) ca poștașul fotografiat, ca toți copiii, ca soțiile muncitorilor din port. Filmul nu are o temă complexă pentru că nu are nevoie de una. Oamenii întâlniți, viața lor, așa cum e ea, sunt lucruri suficiente pentru a fi așezate într-o poveste sau pe pereții unor clădiri. Este, totodată, o luptă împotriva uitării, și chiar dacă uneori rezultatul se dovedește a fi efemer, așa cum, chiar fotografia cu Bourdin, este spălată de mare în mai puțin de o zi, rămâne actul, care are la fel, sau chiar mai multă, importanță precum rezultatul.

Într-un final, se îndreaptă să îl vadă pe Godard, un alt bun prieten al lui Agnès. Ea e emoționată, să-l vadă, să o vadă, să se întâlnească JR cu Godard, celălalt fanatic al ochelarilor. Godard nu se lasă, provoacă o scenă demnă de Nouvelle Vague, dar Agnès nu e amuzată. Pare că ia gluma ca pe o trădare, o glumă de care, însă, umorul lui JR nu ar părea departe. Dar nu despre asta e vorba aici, căci Agnès e cu adevărat supărată, iar JR face singurul gest care știe că ar putea să o înveselească. Și așa se termină și filmul și festivalul, cu simplitate și sinceritate.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *