- TIGRUL DIN ORAȘUL NOSTRU
de Gianina Cărbunariu
regie: Bobi Pricop
scenografie: Adrian Damian
cu: Cătălin Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Diana Lazăr.
video & animație: Andrei Cozlac & Alex Țilică
muzică & sound design: Ana Teodora Popa
light design: Cristian Șimon
Vineri dimineața ajungeam semi adormită în parcarea de la TNB și porneam spre Suceava, unde se inaugura Teatrul Municipal „Matei Vișniec” cu spectacolul Tigrul din orașul nostru. Nu știam prea multe despre subiect, dar numele celor care au lucrat la spectacol mă făcea să fiu destul de sigură că nu mă va dezamăgi. Am admirat îndrăzneala doamnei director Carmen Veronica Steiciuc care nu a ales un spectacol clasic, care să „placă la public” cum poate ar fi fost tentant pentru o primă reprezentație într-un teatru care încearcă să atragă oameni. Și zece ore mai târziu, când mă așezam în sală și mă lăsam cucerită de Tigrul din orașul nostru, mi-am dat seama că nu se putea găsi un spectacol mai bun pentru acel loc.
Sala care a fost cândva doar o sală de cinema, acum găzduiește un spectacol multimedia care depășește limitele teatrului. Prezentat sub forma a mai multor interviuri Tigrul din orașul nostru spune povestea tigresei Mihaela care a evadat de la grădina zoologică, „aproape că a fost invitată să iasă” de un paznic care a lăsat ușa cuștii deschisă. O poveste reală, remodelată de Gianina Cărbunariu care o transformă aproape într-un basm în care toți locuitorii orașului, de la oameni la păsări reconstituie împreună cine era de fapt Mihaela.
Pe rând, martorii oculari vin în fața camerei să ne vorbească și, cu ochii fixați pe ecranul mare de deasupra scenei, unde interviurile se desfășurau live, aproape că uitam că era vorba de un tigru și ajungeam să mă gândesc la Mihaela ca la o persoană în carne și oase cu care mi-ar face oricând plăcere să ies la o cafea.
Am râs în hohote la prima parte, unde Cătălin Mândru este taximetristul perfect care povestește cu o simplitate cuceritoare cum a avut-o client pe tigroaică. Nu era prea vorbăreață, dar nu l-a deranjat, fiecare client are felul lui de-a fi, dacă plătește nu pui întrebări. Mihaela nu avea bani la ea, dar nefiind un om rău, taximetristul a acceptat ca ea să îi curețe mașina în schimbul drumului. Ca orice client cinstit, tigroaica s-a conformat și, cu frumoasa ei haină de blană, a spălat parbrizul mașinii.
Gianina Cărbunariu și Bobi Pricop reușesc să vorbească despre probleme serioase printr-un remarcabil joc ludic. Ironiile sunt clare, de la vrăbiile care „nu știu, n-au văzut nimic”, la „homeleșii” care explică că în orașul lor nimeni nu stă degeaba și străinii nu înțeleg asta, bineînțeles că nu poți avea încredere într-o persoană care are părinți din Siberia, dar, în final, spectacolul nu acuză pe nimeni, situația rămâne imposibil de schimbat, iar oamenii au fiecare calitățile și defectele lor.
Și cel mai bun exemplu este bătrânul (tot Cătălin Mândru) care, într-un monolog, povestește ba despre soția lui care a murit, ba despre cum se bucură de câte un rar vizitator la el în casă, ca mai apoi să ajungă să îi plângă pe Ceaușescu și Vlad Țepes. E resemnat însă, aproape amuzat de felul în care unii strică blocul în care locuiește – în partea fără termoizolare pentru că așa își permite să stea – și n-au putut să nu mă podidească lacrimile când, în timp ce mobilierul i se învârtea și transforma în casă ca o schimbare pe care nu a dorit-o niciodată, explică încet cum i-au spart televizorul „singura lui bucurie” și Mihaela l-a îmbrățișat strâns.
De altfel, dincolo de hologramele și proiecțiile puse la punct cu mare precizie de către Adrian Damian și echipa de creație, jocul actorilor este exemplar. Înconjurați doar de întunecimea scenei, reușesc să poarte spectatorii într-o altă lume, a unui alt oraș și funcționează atât de bine în relație cu ecranele și obiectele virtuale pe care doar noi le vedem încât a trebuit să primesc o confirmare la finalul spectacolului care să mă asigure că actorii chiar au lucrat fără recuzită. E grozav să vezi o echipă de oameni tineri atât de entuziastă și de hotărâtă să riște și să nu se mulțumească cu puțin.
Nu știu remediu mai bun pentru un drum de opt ore decât un spectacol care te captivează de la un capăt la altul și te trece prin toate emoțiile posibile. Un spectacol despre animale și oameni deopotrivă, în care nimeni nu e rău sau bun și, ca-n viața reală, toți încercăm să ne descurcăm cum putem. Finalul e poate cel mai emoționant moment, așa că nu o să vă povestesc nimic despre el ca să îl descoperiți și să vă minunați singuri când ajungeți la Suceava.
fotografii: Romina Banu
